Magda Panda

Stateam langa Grozavesti (cu chirie, intr-o casa veche) dar imi faceam veacul prin minunata Regie. Ceea ce era foarte misto, in timpul anului universitar. Dar eu voiam sa va povestesc o intamplare dintr-o vara, cand studentii plecau in orasele de bastina, iar Regia ramanea parasita, ca o fata mare suspecta de sifilis. Dadeai cu tunul si nu gaseai un om. Eu lucram in Bucuresti, asa ca ramasesem p-aici. Numai ca ma plictiseam ingrozitor. Toti prietenii erau plecati care incotro. Dupa ce ieseam de la munca, incepea chinul. Nu aveam cu cine sa ies sa stau la un pahar de vorba. Aveam acasa un televizor, care prindea doar programul doi al TVR-ului. Ia incercati voi sa va uitati numai pe TVR2. Pai ? Sa nu-ti iei campii ? Ajunsesem sa intreb de vorba portarii de pe la camine. Incepusera sa ma evite si aia. Se prefaceau ca dorm, cand ma vedeau ca apar.

In aceasta atmosfera de un plictis ingrozitor, intr-una din seri, imi cautam o “potentiala victima”, care sa-mi suporte vorbaria macar o ora, doua. Nimic, nu “cadea” nimic. Ma pregateam sa plec spre casa, nu de alta dar era trecut de noua seara si incepuse déjà emisiunea lui Iosif Sava (TVR2, remember ?). Nu aveam voie s-o ratez. Tocmai ma gandeam daca prind ceva lucrari de-ale lui Berlioz sau Handel, cand pe langa mine a trecut o masina, din care am auzit strigandu-se (destul de entuziast) “Mihai, Mihai”. Ba, mi-am zis, asa ghinon sa am eu, sa ratez “Requiem-ul”? Ntzzz…

Din masina coboara o fata, pe care o cunosteam. Studenta la Politehnica, lucra la o terasa unde eu si prietenii mei obisnuiam s-o “frecam” cu gratie cat era ziua de lunga. Ma placea si eu stiam prea bine asta. Numai ca ma rezumam sa profit, la modul platonic. Adica era bine sa stai la terasa si sa joci whist de dimineata pana seara, fara sa-ti zica nimeni nimic. Iar daca luai ceva de haleala, portia (cel putin a mea) sa fie dubla. Si apropourile sa ma fac ca nu le inteleg. Acu’ sa nu credeti ca eram vreun sfant, dar nu-mi spunea mie mare lucru cum arata ea. De altfel, noi o poreclisem (fara ca fata sa stie) Magda Panda. Pentru ca aducea binisor cu specia de urs bondoc, aflata pe cale de disparitie.

Numai ca, mofturi si figuri faci cand e Regia plina si ai de unde alege. In seara aia, cand a coborat din masina, putea sa semene cu un ornitorinc gestant, ca eu m-am bucurat de parca o vedeam pe Angelina Jolie. Dupa intrebarile si raspunsurile de rigoare ( “ce faci”, “bine, uite o frecam pe aici”) ii sugerez sa isi ia la revedere de la ceilalti din masina si sa ramanem la o terasa. Ceea ce a si executat.

Bla, bla, bla…cateva ore mai tarziu ajungem la mine acasa. Cu gandul sa o culturalizez si pe ea, daca mai prindeam ceva din productia Maestrului Sava, desigur. 😉 Numai ca emisiunea se terminase si reluarea la “Viata Satului” ne-a indemnat sa trecem la lucruri despre care o sa ma feresc sa vorbesc prea in detaliu acum. Ma rog, cert este ca a doua zi ne-am despartit, cu promisiunea ca ne auzim la telefon sa stabilim cum ne mai vedem. Adica ea urma sa sune si eu urma sa nu raspund. Mda, stiu fetelor, nu ma injurati prea rau. Se intampla si din astea in viata.

Si asa a si fost. Nu am mai raspuns la telefon. Deloc. Raspundea doar prietenul cu care stateam in chirie. Dar, evident, eu eram prins de un program de lucru infernal, drept pentru care nu eram de gasit niciodata acasa. Pana s-a prins fata ca suna de pomana si i-a spus amicului sa-mi transmita ca nu s-au intalnit “hotu’ cu prostul”. N-am inteles prea bine la ce se referea, dar am zis “merci” ca am scapat ieftinache.  Magar, stiu. Dar asa s-a intamplat. Vreti sa va povestesc sau nu ?

Uitasem déjà de “incident”. Eram intr-o alta seara pustie, dadusem tura de rigoare prin Regia cea parasita si ma pregateam s-o intind, sa ma delectez cu niste Vivaldi (tot la Maestru, da). Ma indreptam spre masina, cand in fata mea, pe trotuar, cine apare ? Ihi, ati ghicit. Magda Panda. Bai, dar era exact ca o scena de film western. Numai noi doi, venind din directii opuse, singuri pe tot trotuarul ala. Eu chiar am trait cu impresia ca actiunea se desfasoara cu incetinitorul si ma pregatesc de duel. Ce-i drept, daca privirea ei ar fi putut sa ucida, va scriam acum din vesnicele plaiuri al vantorii (pentru cunoscatori).

Am ajuns fata in fata. Acu’ era acum’. Ce dracu’ sa-i zic? Si atunci, intr-un acces de extrema inteligenta, m-am uitat in ochii ei si am spus: “Stiu ca avem de vorbit, o sa-ti explic imediat, dar te rog, lasa-ma sa mut masina ca am parcat prost”. Magda Panda se uita la mine, privirea ei devine mai putin taioasa (de fapt cred ca era chiar usor duioasa) si zice “Bine, hai ca te astept aici”. Masina era cinzeci de metri mai incolo. Ma duc, ma sui la volan si plec. Adica fug. Si pentru ca eram pe Splai, nu aveam pe unde s-o iau, decat prin fata ei. Cand am trecut pe langa micutul ursulet, m-am facut ca ma uit in partea opusa. Da, stiu, magar, nesimtit, porc etc. Ce naiba sa fac daca asa a fost ? Sa va mint? Am fugit si dus am fost. Aveam ceva remuscari, dar reluarea la filmul lui Sergiu Nicolaescu (ala cu santierul naval si elicea) mi-a mai taiat din durere.

Cativa ani mai taziu eram in Magazinul Unirea. Imi cautam blugi. Ghiciti cine vindea in primul stand in care am intrat? Dap, Magda Panda. A fost ultima oara cand am vazut-o. Si da, mi-am cumparat blugi de la ea. Se pune ca m-am recompensat?

Magda, daca printr-un miracol citesti asta, te rog sa ma ierti!

P.S. Au trecut atatia ani de atunci si specia asta de ursi pitici n-a mai disparut, bai nene…