Discutii matinale si…aglomerate

Azi dimineata la metrou, abia imi simteam propriile-mi ganduri. Luni dimineata si mai era si frig. O placere.

Incercam sa ma adancesc in lectura, ca sa treaca timpul mai usor. La Unirii se urca unu’. Casti din alea mai mari decat capul lui pe urechi. Bit-ul se auzea binisor, pana la mine. House. Minimal. Un cunoscator. „Cool-eanu” omu’. Ii suna telefonul. Adica banuiesc ca ii suna, pentru ca dintr-o data incepe sa vorbeasca. Nu stiu cum reusea sa auda ce zicea celalalt, muzica nu a incetat nici o secunda!!! De fapt, tehnic vorbind, nici nu stiu cum a facut asta! La mine, cand suna telefonul, muzica se intrerupe automat. La el, nu. Cred ca avea si casti din alea dop, sub cele mari pentru muzica.

Treaba e ca inceput sa vorbeasca si o facea foarte tare. Cat sa acopere nivelul muzicii, pe care il resimtea in timpanele-i mult solicitate. N-a zis multe, doar ceva de genul: „da ma, p**a mea, sunt in metrou”. A urmat o mica pauza, in care probabil se concentra sa auda ce spune interlocutorul. Intreruperea a fost bine venita, pentru ca imi placea ritmul piesei ce se revarsa dinspre el. Mi-a intrerupt auditia, finalul convorbirii „bine coaie, p**a mea, te sun cand ajung”. Spus tare si raspicat, ca sa nu existe dubii ca n-ar suna. Si nu exagerez cu nimic. Ba chiar, a mai fost o replica pe care n-o mai retin, ca sa v-o redau. Am martori, nevasta-mea era langa mine si se intreba cand incepe scandalul. Ma cunoaste.

Nu coborase bine baiatul cu auzul distributiv perfect, ca din partea stanga aud o voce suava: „te-am sunat sa-ti spun ca te iubesc”. Da, da, chiar asa. Love-story, Luni dimineata, in metroul full de oameni. Ma uit la tanti cea romantica. Era cam o jumtate de vagon intre mine si ea. Nu, mint, era exact un sfert, distanta dintre doua usi. Asta ca sa intelegeti ca discutia nu era in soapta si trageam eu cu urechea. Convorbirea a continuat: „credeam ca esti plecat pe undeva, dar tu erai acasa si dormeai”… pauza (cred ca-i zicea si ala ceva dragastos, ca a noastra tacea si zambea fericita)… apoi: „nu, n-am mai trecut, dar te-am sunat acum sa-ti spun ca te iubesc”… Pacat ca a coborat la Aviatorilor. 😦

Fratilor, lumea nu mai are nici bun simt, nici simtul ridicolului, sau care e treaba ? Eu nu suport sa vorbesc in metrou strictul necesar. In nici un caz nu sun pe nimeni, iar daca ma suna cineva, scurtez discutia la maxim: „salut, sunt in metrou, te sun eu cand cobor”. Nu-mi imaginez care ar trebui sa fie constrangerile, ca sa-i pot rage uneia, din mijlocul vagonului aglomerat, „te iubesc”. Cre’ca in ochii mei, ar echivala cu o sinucidere sociala, cu public. In cazul de fata, nu stiam daca sa ma pufneasca rasul sau sa-i spun lu’ aia ca e penibila.

Credeti ca eram exagerat daca-i ziceam ceva ? Adica unde ar fi diferenta intre astia doi de azi si un tigan care asculta manele la un casetofon urias? Pentru ca aluia i-am zis. I-am zis pana a oprit muzica si a coborat. Nu vi se pare ca vorbitul la telefon, in public (si mai ales in mijloacele de transport in comun), tine tot de bun simt si de regulile de convenienta sociale ? Nu ma intereseaza sa aflu ce a mai facut „tanti Coca”, nici sa stiu cum ti-a iesit cozonacul. Cat despre declaratia de dragoste de mai sus, ce sa mai zic ? Pana sa fie deranjanta auditiv, este de un penibil absolut.

Tu, cand ai facut ultima declaratie de dragoste pe Magistrala 2 ? Sau de pe linia lui 41 ?