Dacia 1300, cu imbunatatiri…parintesti.

De cand ma stiu mi-a placut sa conduc. Desi, v-am explicat ca nu folosesc masina in Bucuresti, decat in caz de stringenta nevoie. Dar, pentru mine, ce se intampla in orasul asta nu are legatura cu sofatul. Poate doar cu pierderea de timp, nesimtirea si nervii. In schimb, ma pot urca la volan la orice ora din zi sau din noapte, si sa plec la un drum de 1500 km, fara nici o problema. Ceea ce s-a si intamplat de cateva ori.

Va dati seama ca tot liceul am visat un singur lucru. Sa fac varsta legala, sa-mi iau permisul si sa incep sesiunile de drive-test cu batrana Dacie a lui taica-meu. Si, ca sa ma pregatesc mai temeinic pentru examenul auto, dadeam cate o fuga in poligon (da, eu am prins si examinarea printre jaloane) cu o vecina de varsta mea. Mergeam noi doi, cu masina maica-sii. Pentru ca nu aveam carnet nici unul din noi, conduceam eu. Femeile conduc prost, cu permis, daramite fara. Nu-mi permiteam sa risc. 🙂

Am luat examenul fluierand, la cat imi dorisem. Iar o saptamana mai tarziu aveam mult dorita bucata de carton roz (da, da, erau din hartie candva) in buzunar.

Asa ca, plin de entuziasm, in prima Sambata “cu permis” la purtator, m-am prezentat la taica-meu:

– Tata, da-mi si mie masina, sa ma duc in oras.

Privirea uimita pe care mi-a aruncat-o, imi spunea ca ceva n-o sa mearga cum trebuie in acest dialog. Bine, si eu stiam cu cine am de-a face. Masina aia era cel de-al doilea copil al familiei. Ba, daca ma gandesc bine, aveam uneori impresia ca pentru taica-meu, ea era copilul si eu doar un fel de ruda mai indepartata.

– Ce masina, zice ?

Omu’ incepuse razboiul psihologic, de uzura. Raspunsul asta imi scazuse sansele, din start, cu peste cinzeci de procente.

– Masina noastra, spun eu inocent.

– Pai unde vrei sa te duci ?

Auzi intrebare. Parca avea vreo importanta. De la mine de acasa, pana in centru se faceau maxim zece minute, pe jos. Dar asta nu avea nicio legatura. Eram un pusti de opspe ani, care voia sa iasa cu masina. Mi se parea un motiv mai mult decat suficient si intemeiat.

– Pai, pana in centru. Ma intalnesc cu C. (prietena in exercitiu, pe vremea aia), ne plimbam un pic si ma intorc.

Taica-meu se uita la mine si hotaraste scurt, ca nu are chef de negocierea asta. Mai bine o inabuseste din fasa. Raul trebuie taiat de la radacina. Sa nu prolifereze. Pai unde ajungeam, daca ma apucam eu sa cer masina mereu? Am stiut ca pierdusem, inainte sa deschida din nou gura:

– Pai tu vrei sa te bagi in oras ma ? Cum sa-ti dau masina prin centru, cand tu nu ai condus la drum intins? Trebuie sa faci mii de kilometri, cu mine in dreapta, ca sa poti merge prin oras.

Si acestea fiind zise, a plecat si m-a lasat uitandu-ma in gol. Brusc, distanta Pamant-Marte, parea mult mai accesibila umaniatii, fata de sansele mele s-o “ard” ca baietii, la volan.

Mi-am revenit relativ repede, cand mi-am amintit ca peste cateva zile urma nunta vara-mii, la Barlad. Unde mergeam…cu masina. Adica drum intins. Prilej sa-mi demonstrez abilitatile de sofer, cu al batran in dreapta. Buuuun. Abia asteptam.

Vine ziua cu pricina. Nu zic, dormisem vreo doua ore in noaptea aia. Dar cu “hopuri” si rugandu-ma sa se faca odata dimineata. Ai mei inca trageau de pleoape, cand eu eram imbracat si cu toate bagajele carate déjà, la masina. Imi frecam mainile de nerabdare. Talpile ma ardeau numai la gandul depasirilor de pe Valea Oltului, care stateau sa inceapa. Primisem, de la prietena mea, o pereche de manusi din alea de piele, speciale pentru soferi. Stateam in cumpana daca sa le iau sau nu. Pana la urma am hotarat ca ma descurc si fara ele.

Intr-un final au coborat si ai mei parinti. Ma indrept tantos spre portiera din stanga, invartind usor inelul cheilor pe deget. Dar nu apuc sa jung la ea, ca il aud pe taica-meu:

– Da-mi cheile.

Ma gandesc ca o fi uitat omul ceva in casa si vrea sa se intoarca, na. Mai aveam rabdare cinci minute, la cat asteptasem. Ii dau cheile.

– Nu astea, zice. Alea de la masina.

Poftiiiim???!!! Am crezut ca nu aud bine. Ce vrea ma ?

– Pai nu plecam acum? Credeam ca merg eu la volan, ingaim cu ultimele puteri.

Taica-meu se uita usor dispretuitor la mine. Ceva in genul in care va uitati voi, la o musca picata din greseala, in cana de cafea.

– Cum sa conduci ma? Tu n-ai condus prin oras si crezi ca te las la drum? Vrei sa patim dracu’ ceva !?

Poate pare o gluma. Dar nu era. A fost cel mai frustrant drum cu masina din viata mea. Imi amintesc ca pur si simplu mi-au dat lacrimile de nervi. Dar taica-meu are un caracter de fier. Un munte de vointa. Nu s-a lasat induplecat nicicum.

sursa foto

To be continued…soon.