Primul meu examen la ASE, m-a gasit dupa o noapte de chefuit in R2. De invatat nu prea aveam ce. Era la matematica si, asa cum v-am mai explicat, eu si cu aceasta materie abstracta nu aveam prea multe in comun. Dar, ma bazam pe faptul ca era proba scrisa, nu orala. Si poate reuseam sa mai “misc” cate ceva cu ajutorul colegilor.
Numai ca, am reusit “performanta” sa ma trezesc la sapte jumatate, in conditiile in care examenul incepea la opt. Si trebuia sa fiu neaparat in sala, daca voiam sa am vreo sansa. Ce-am facut, ce n-am facut, la opt fara zece eram la Gara Basarab, de unde luam autobuzul spre Romana. Timp insuficient, chiar daca autobuzul, un Ikarus din ala galben, era deja in statie si ma astepta.
Doar ca, din momentul in care m-am urcat, a inceput “recitalul” soferului. Bai, a condus ala de ziceai ca e la Hungaroring, in pole position si vine tare Schumaher din spate. Si pe langa asta, a oprit intr-o singura statie, din cele 5-6 care erau pe traseu. Stateam chiar in fata, langa “colivia” lui. Ma uitam la el si nu-mi venea sa cred. La statiile in care n-a oprit, bolborosea cate ceva si apoi radea sarcastic. Nu-l auzeam ce spune, dar cred ca era ceva de genul: “ce-ati mai vrea si voi la mine in autobuz, re-ati ai dreacu”!
Nu mi-am explicat nici atunci, va dati seama ca nu stiu nici acum care a fost motivul. Cert este ca am ajuns la examen. Am intrat pe usa la opt fix. Ca dementul ala ne-a picat pe toti, a fost cu totul alta poveste.
Ah, mi-am adus aminte. In timpul examenului, dom’ profesor zice la un moment dat:
– Mi s-a facut foame, du-te unul si ia-mi si mie doi covrigi.
Pleaca un coleg si-i aduce omului doi covrigi, ce sa faca? Un sfert de ora mai tarziu, in timp ce cu o mana scutura resturile de covrig de pe catedra, al nostru dascal zice cu o voce intrigata:
– Unde o fi mai ala cu covrigii, de nu mai vine odata?
Am ramas “interzisi”. Abia terminase sa-i haleasca.
Examenul l-am dus linistit pana in toamna. Si nu numai eu. Cand l-am dat pentru ultima oara. a trebuit sa ne bage in amfiteatru. Eram absolut toate grupele din anul ala. Nu trecuse pe nimeni.
M-a muscat de piept o sfanta invidie, cand i s-a facut rau unei fete mai sensibiloasa si s-a pravalit pe acolo. A trimis-o pe colega de pupitru s-o duca acasa si le-a dat CINCI amandurora! Mi-as fi taiat o mana, sa fiu in locul unei dintre ele. Chiar am cochetat cateva secunde cu ideea de a juca putin teatru. Da’ parca nu am putut. Prea era multa lume de fata. Cat despre sansele sa se pravaleasca cineva din jurul meu? Nada. In dreapta aveam un zdrahon crescut numai cu “mieji” de nuca. Lu’ ala i se facea rau doar daca se pravalea toata cladirea. Si nici atunci nu garantez.
La trei ore, dupa ce predasem lucrarile, eram din nou toti in sala. Nu stiu cum reusise ala sa corecteze ditamai muntele de foi. Ne-a anuntat:
– Cine aude nota sub patru pleaca acasa. La fel si cei cu peste sapte.
Si a inceput “recitatlul”: doi, doi, trei, doi… Cand s-a auzit numele meu, urmat de nota patru, s-a starnit rumoare in sala. Ma simteam ca un mic Pitagora.
Cam un sfert din toti care dadusem proba scrisa, am ramas la oral. Motivele pentru care stateam si eu, asteptand sa intru, nu-mi erau cunoscute. Nici macar de noroc nu mai putea fi vorba. Doar ceva magie neagra ma mai putea salva. Si a fost.
A iesit una din colege, inlacrimata toata de bucurie. Nu stiu ce-mi vine si o intreb pe aia ce i-a picat. Asa, ca sa fac conversatie. Si-mi arata o problema de “probabilitati”. Enunt scurt, rezolvare si mai scurta. Ia sa mi-o scriu eu in palma, imi zic. Mare inspiratie.
Am intrat in sala. M-a pus profu’ sa trag un bilet. Am tras.Ma simteam ca la o tombola absurda. Zice:
– Rezolvi subiectul trei!
Da, da. Bineinteles. Am “rezolvat” exact ce aveam eu scris in palma. Noroc ca omul examina “stereo”, cate doi o data. Deci nu era foarte atent la ce performez eu acolo. Pana la urma s-a uitat la “opera” mea. A clatinat afirmativ din cap. Ce solutie simpla gasisem, de mare matematician. Titeica, curat.
S-a mai uitat o data si peste lucrarea mea de la scris. Ma intreaba:
– De unde esti mai Vasilescule?
– Din Valcea, dom’ profesor.
Nu stiu daca locul nasterii mele a avut vreun impact decisiv, dar a inceput sa-mi scrie nota, in timp ce ma dojenea:
– Cam puturos, domnule.
N-am sa uit niciodata volta pe care a facut-o in aer carnetul meu, pana sa aterizeze pe jos, langa mine. Si nici cum imi batea inima cand l-am deschis. Nici nu se uscase cerneala cu care scriese: 5 (cinci)!!!
Cateodata fericirea poate sa insemne atat de putin si sa ia forme atat de neobisnuite… Direct de la sursa (carnetul meu buclucas):
mihai vasilescu blog 
Bravo mai Mihaita….Omul era intr-o pasa proasta(doar ii era foame si voi nu i-ati adus covrigeii cu pricina).Cred ca in toate centrele erau cretini de genul asta.
@Remus, daaaaa. :)))))))))