Minutul ala, in care inima-ti sta in loc…

Primavara, 29 Aprilie 2010. Parea o zi de Joi, la fel de banala, ca oricare alta. Sa fi ajuns ceasul pe la orele pranzului. Imi suna telefonul. Fiica-mea. Raspund:

– Ce faci printeso?

Printesa imi raspunde, dar nu inteleg nimic. Ras nervos, amestecat cu plans. Incerc sa ma concentrez la ce spune, dar nu reusesc. Deslusesc cuvintele „accident, masina…” si pulsul imi sare instant la 220. Ori creierul meu refuza sa priceapa, ori chiar nu inteleg ce spune. Neintelesul calambur ia sfarsit, in momentul in care aud o voce clara la telefon:

– Buna ziua, sunt asistenta pe ambulanta BGS, fiica dumneavoastra a suferit un accident, in zona „Budapesta”…

Urmatoarele cuvinte le-am auzit, cand deja ma pravaleam pe scari, spre masina. Peste fiica-mea, daduse o masina, pe trecerea de pietoni, cand se ducea la scoala.

Nu stiu care dintre voi ati trait asa ceva. Nu va doresc sub nici un chip. Nu stiu cat am facut pana la locul accidentului. Tot ce stiu este ca nu am respectat nicio regula de circulatie. Si tot mi s-au parut cele mai lungi si terifiante momente din viata mea. Ceva absolut hidos. Ti se pare ca totul se misca in reluare. Ca timpul se scurge si tu nu mai reusesti sa ajungi niciodata. Te uiti prin parbriz si nu vezi nimic. Nevasta-mea incearca sa spuna ceva, dar cuvintele mi se izbesc de urechi, aluneca si se pravalesc pe jos, fara ca eu sa ma aplec sa le culeg. Nu pot sa aud sau sa inteleg nimic. Si timpul se scuge…la fel de ingrozitor.

Usor, usor, incerci sa-ti revii, sa te redresezi un pic. Le pui cap la cap. Daca a sunat ea si a reusit sa vorbeasca, inseamna ca nu e asa de grav. Apoi iti aduci aminte ca s-a pomenit ceva de o trecere de pietoni. Atunci cochetezi pentru prima oara cu gandul la crima. Iti spui ca primul lucru pe care-l faci cand ajungi, e sa-l omori pe ala. Si gandul ca o sa-i storcesti creierii pe asfalt, te mai invioreaza.

Ajung la locul accidentului. Pe fiica-mea deja o transportasera la spital. Jos palaria pentru cei de la BGS. Unde-i nenorocitul sa-i rup capatana? Il vad. Poftim de pocneste un nene pe la 60 de ani, care sta in fund pe bordura si plange de se rupe camasa pe el. Mi s-a dus dracului toata pofta de omucidere. L-am ascultat cand vorbea cu “militianul”. Era la primul lui incident rutier, dupa nu stiu cati zeci de ani de condus. L-am lasat in plata domnului.

Mi-au zis “organele” (nu ale mele, ale legii) s-o tai spre spital, ca vin ei dupa mine acolo. Inainte sa plec, m-a batut pe umar un tip. Mi-a spus ca a asistat la tot incidentul si mi-a lasat numarul lui de telefon.

La spital (Marie Curie) am aflat ca este o fractura de glezna. Dubla. Si am vazut cum arata strigatul mut de ajutor, in ochii unui copil intins pe o targa, care nu intelege ce i se intampla. De ce plecase spre scoala, iar acum este plimbata pe la diverse cabinete si aparate?

Pot sa numar pe degetele de la o mana, de cate ori am plans in viata asta. Atunci a fost una dintre dati. Am iesit pe treptele spitalului, mi-am aprins o tigara si am plans. Barbateste. Adica l-am injurat, printre lacrimi, pe un mare paznic care venise sa-mi spuna ca nu se fumeaza acolo. De data aia, s-a fumat.

Si a inceput cosmarul. Lupta cu sistemul medical romanesc. Sa nu ma intelegeti gresit. Nu am nimic sa le reprosez celor doi medici care s-au ocupat de ea. Unul dintre ei, cel care a si operat-o este o somitate mondiala, profesor doctor Gheorghe Burnei. Sa-i dea Dumnezeu sanatate lui Gabi, cumnatu-meu, ca daca nu era el sa intervina unde “trebuia”, o operam eu pe-o bancuta din fata spitalului. Ma refer la sistem in sine. Dupa ce s-a constatat ca nu reusesc sa-i puna piciorul cum trebuie la loc, doar cu ghips, s-a dat verdictul: trebuie operata.

Si din momentul ala, au inceput sa sara banii din buzunarul meu, cam cum sar floricelele in cuptorul cu microunde. Orice, dar absolut orice trebuie platit sau spaguit. Platit, insemna ca te duceai sa cumperi de la tifon, la antibiotice. Nu aveau absolut nimic. Ba nu, mint. Tifonul era al lor. Pe mine m-au pus sa cumpar unul special, care nu se lipea, dupa ce mi s-a facut rau cand am asistat la primul pansat. Cand tifonul ala ordinar a trebuit dezlipit de pe cusatura.

Spaguit mai trebuie sa explic ce inseamna? De la femeia de serviciu la asistenta sefa. Toti voiau bani. Daca nu le dadeai, practic nu existai. Ah, il uitasem pe portarul din hol. Pai credeti ca te lasa sa intri asa cum voiai tu? Banii actionau ca o bagheta magica. Nimic nu mai era “nu se poate”. Ba se putea. Si inca atunci, pe loc.

Tin minte ca iesise din operatie si am fost avertizat ca o sa aiba senzatii de voma. Stateam cu ea la “terapie intensiva”, cand s-a trezit. Imediat a inceput sa se planga ca-I este rau. M-am dus peste asistente, care stateau la o sueta. Patru erau. Le-am zis ca fiica-mea se plange ca-i e rau si ca-I vine sa vomite. Raspunsul a fost: “las’ca-I trece”. Insotit si de zambete ironice. Nici acum nu-mi explic cum m-am putut abtine. Pe cuvant. La halul de surescitare in care eram, cred ca a lipsit un varf de ac atunci. Sunt convins ca, daca ar fi exista doua replici de genul ala, ce faceam eu in salonul ala de reanimare, nu mai facuse nimeni.

Am facut un efort urias de gandire si in loc sa le zic ce cred eu despre ele si ascendentii lor directi, le-am dat niste bani. A stat una langa ea, pana au mutat-o din nou in rezerva (da, fusese la o oferta de nerefuzat, rezerva, adevarata promotie).

Nu mai insist. Pot sa fac trei posturi cu ce am patit, am auzit si am vazut in spitalul ala. Dar, probabil, fiecare dintre voi ati trecut prin ceva asemanator.

De ce am scris asta acum? Din mai multe motive. In primul rand am citit o poveste asemanatoare la Cabral. Dar atat de asemanatoare, ca mi-a starnit flash-uri. Tot fetita, tot pe trecerea de pietoni, tot Logan. Mai aveam sa aflu doar ce varsta avea soferul. Doi, ca sa va pun in garda, stiu ca toti gandim ca noua nu ni se poate intampla. Ba se poate, si cand vine, te ia complet prin surprindere. Ideal ar fi sa nu lasam niciodata garda jos.

Si, trei, cel mai important. Va pomeneam mai sus ca a existat un martor al intregii tarasenii. Cand m-am mai linistit si am vorbit cu omul, mi-a explicat ca fiica-mea nu s-a asigurat nicio secunda. Stia si vedea ca acolo e trecere de pietoni, s-a dus pe ea ca vantul. Desigur, in fata politiei nu conteaza. Si multi dintre voi vor spune: “nu conteaza, daca e trecere de pietoni, trebuia sa aiba prioritate”. La ce-ti folseste dreptatea in cazul asta? Nu mai bine, te asiguri si nu mai zaci prin spitale. Si asta e cazul fericit in care pana la urma totul s-a terminat cu bine. In afara de o cicatrice, Corina nu mai are nimic. Dar daca se intampla mai rau? Cu ce ma incalzea pe mine?

Pe voi cu ce va incalzeste dreptatea, care nu mai foloseste la nimic?

Pozele sunt facute la doua sau trei zile dupa operatie. O imagine face cat o mie de cuvinte. Eu v-am pus doua.

mihai_vasilescu_picior2 mihai_vasilescu_picior1

Anunțuri

44 de gânduri despre &8222;Minutul ala, in care inima-ti sta in loc…&8221;

  1. greu….chiar cred ca socul de care m-am izbit in acel moment, mi-a luat cativa ani din viata.Noroc cu sora si cumantul meu care s-au mobilizat exemplar si care au inceput sa invarta „sforile” cum au stiut ei mai bine si au facut ca lucrurile sa revina usor-usor spre normal.Si..Da…dl profesor doctor Burnei a devenit o persoana foarte importanta in viata mea.

  2. Experienta este infioratoare pentru orice parinte . Legat de sistemul nostru medical ceed ca avem toti amintiri traumatizante , eu de la o banala viroza am facut dupa 5 saptamani de febra 37 pleurezie , adica 1,5 litri apa in lobul drept al plamanului , 11 medici nu au fost in stare sa dea un diagnostic corect , timp in care am facut TBC . Nu poti sa iti imaginezi cum se uitau astia in Germania cand am completat prima oara fisa medicala avand in vedere ca aici boala este eradicata de niste zeci de ani . Eu nu pricepeam cum am putut ajunge la faza respectiva , mai ales ca in mentalitatea colectiva TBC fac numai oamenii cu imunitatea foarte scazuta datorata hranirii necoraspunzatoare, dar cica bacilul asta Koch este peste tot in aer si se dezvolta la temperatura . 37-le meu fiind mediul ideal . Daca desteptii aia de medici ma tratau corect din prima scuteam 6 luni cu 16 medicamente pe zi , plus excluderea din mediul social ( toata lumea ma evita ca pe raiosi indiferent cat explicam eu ca e o forma usoara , netransmisibila ce nu necesita izolare )

    • @Ana, da’ stiu ca ai tras si tu. Ai ramas cu ceva sechele?

      • Nu am ramas , spre norocul meu dar eu spre deosebire de „Busu ” sau cine mai vrei de la Meteo , stiu precis cand o sa ploua , pentru ca imi da de veste plamanul meu , printr-un mic indisconfort, fix unde s-a balacit in apa . Ce nu am precizat e ca am mers si eu cu pile pe la toti cei 11 specialisti si uite ca nu a ajutat la nimic .

      • @Ana, perfect. Deci macar stii exact cand sa mai cari umbrela cu tine. :):):)

  3. Citindu-ti articolul, am retrait momentele la maxim.. Sistemul de sanatate in Romania e o mare porcarie… Cu multi ani in urma am patit aceeasi chestie, si scumpii nostri medici si asistente reactionau numai la fosnet de bacnote… Asta pana mi-am adus aminte ca il cunosc bine de seful Casei de Sanatate… Dupa un telefon de la el, se miscau toti ca la armata… Dintr-o data se gaseau si medicamente, si ustensile, asistentele erau absolut fermecatoare (ma rog pe masura posibilitatilor!!! ca marea majoritate erau trecute bine de 50 de ani) iar medicii – unul mai profesional ca altul… Imi venea sa-i dau cap in cap!!!

    Salutari de prin tarile calde!

    • @claudiu, deci iti aduci aminte foarte bine cum functioneaza treaba. 😉
      Te invidiez pentru asta cu tarile calde. Pe unde esti?

      • 🙂 Prin tara lui Cervantes de vreo 9-10 ani… Si am inceput de la caramida, de jos, pana mi-am gasit locul… Nu m-am atins de capsuni inca, dar nu se stie niciodata!!!
        Oricum, nu ma invidia… Chiar si dupa atatia ani mai simt dorul de tara! Dar nu-mi pare rau ca am plecat, chiar daca nu o duceam rau nici acasa…

      • @Claudiu, nu te invidiez. Iti tin pumnii. 😉

      • Imi tii pumnii ca sa rezist mai mult pe afara? Merci… esti un dragut 🙂 … Oricum n-am de gand sa ma intorc decat sporadic, sa-mi vad familia si prietenii… In rest, prefer sa vad Franta, Portugalia (care e chiar superba si inca salbatica), insulele, Andorra, si tot ce se poate pe aici…

        Pana la urma, dupa lupte seculare care-au durat aproape 10 ani, am reusit sa-mi gasesc un loc aici, asa ca n-am de ce sa ma plang… Ba mai mult, mi-am schimbat serviciul chiar in plina perioada de criza, cad astia tipa dupa locuri de munca mai ceva ca bebelusii dupa… stiti voi ce 🙂

        Intre timp, fostul meu angajator a reusit sa dea si faliment si-mi plangea pe umar acum vreo saptamana, la o cafea… Asta ca sa vezi cat de curva poate fi viata si cum intoarce ea evenimentele in fovoarea unuia sau altuia.

        Oricum, ca sa n-o lungesc degeaba si sa mai las loc si pentru alti comentatori, abia ieri ti-am gasit blogul, si inca citesc la el… Felicitari!

      • @m4nt13, Multumesc! iar eu l-am dscoperit pe al tau acum. Ti-am si scris. Iti ziceam ca mi-am facut si eu o „pila” in domeniul tehnic. 🙂

    • Pai… tocmai ti-ai facut-o!!! 🙂 Numai sa nu ma intrebi cum spargi wifi-ul vecinului, ca vad rosu in fata ochilor, mai ceva ca taurii in arena.. Nu-ti poti imagina cati ma intreaba asta, si de cate ori ii trimit la ma-sa pentru asta…

    • Da-mi un mail cu modelul de router si iti dau toate detaliile… 🙂 Sau un remote control si ti-l fac pe loc

    • Rau faci… Nu-i lasa, ca nu stii care din ei se uita dupa fetite sau baietei si ti-o iei nevinovat!!!

    • OK.. astept mail de la tine!!! Ti-as da solutii cu servere Radius, dar cred ca un WPA2 e suficient 🙂

  4. Ma bucur ca ati trecut relativ bine peste acest eveniment. Doctorii, spitalele, sunt cosmarurile vietii mele. Nu ne împăcam deloc. Sper sa nu am experiența ta cu copii, cred ca innebunesc si o pocnesc instantaneu pe asistenta care zice „lăsa ca ii trece.” Nu am si sper sa nu am niciodată o poveste asemănătoare dar hai sa compar cele 2 experiente in care a fost fica-mea bolnava, relativ cu aceeasi problema in 2 tari.

    Acuma 2 veri, cand fica-mea avea 10 luni, eram in România. Cum era de așteptat poate, fica-mea a făcut diaree dupa cateva zile. Tot mai rău, tot mai rău. Eu având zero încredere in doctori sau spitale, tot aman sa vad unul. Dupa vreo 2 saptamâni, ma duc la o doctorita acasă si binenteles ca aia imi zice ca e deshidratata si ca ar trebui internata sa ii faca perfuzii (tratament se pare f comun pt ca fiecare părinte cu care vorbeam imi spuneau ca si ei au avut cel puțin odată experiența asta cu copii lor … si ca nu e „big deal” … desi toți aveau niște povesti horror sa adauge). No way imi internez copilul! Încep sa o iau la întrebări pe doctorita de ce zice ca e deshidratata, pt ca din câte am citit eu si am observat-o pe fica-mea, ea nu pare decat deshidratata minor. Il sunasem si pe pediatrul ei de acasă si ma instruise si ăla dupa ce semne sa ma uit, desi ma trimisese la doctor acolo. Pana la urma cade de acord cu mine si zice sa ii dam cateva zile medicamente. Ii dau. Nu vad mare diferența. Încep sa ma panichez un pic. Imi schimb biletul sa plecam înapoi acasă (in America) mai repede. O întreb pe doctorita daca exista o modalitate mai exactă sa testam cât e de dezhidratata. Imi zice sa o aduc la spital sa ii ia niște sânge. Norocul ca era șefa de sectie la urgente la spitalul de copii, si cand ajungem acolo, nu era nici o urgență, deci in 10 minute am fost in and out. Ghici diagnosticul? Nu era deshidratata. Nici pe departe. Rasuflu ușurata si ma bucur ca nu am ascultat de ea si de restul lumii sa imi internez copilul. Ajung la reuniune (unde te vad in sfârșit dupa 20 de ani) si dupa aia plec val vartej acasă. Aici doctorul nostru confirma ca fica-mea e ok. Rasuflu ușurața si nu ma mai simt ca un „bad mother”.

    Acuma, partea a doua. Fast forward 6 luni mai târziu. Mergem in Spania in vacanța. Pe avion la întoarcere fica-mea se joaca cu un copil care avea Rotavirus. Ma-sa nebuna nu zice ca are ceva contagious, desi ar fi trebuit sa știe pt ca imi zice dupa aceea ca sunt bolnavi de cateva saptamâni si ca fiul ei are mare diaree, ca au fost la doctor, etc. Dupa 2 zile acasă, începe calvarul vieții mele. Vomitat si diaree de proporții epice. Nu puteam sa cred ca poate sa iese atâta dintr-un copil de 1 an si 4 luni. Fugim la doctor cu ea. Confirma ca are Rotavirus, chiar daca e vaccinata împotriva la asa ceva. Imi zice sa fiu pregătită sa o internez. No way! Il iau si pe asta la întrebări si încep sa ma cert cu el, aceeasi poveste. Fica-mea nu avea simptome de deshidratare majora, desi de data asta părea problema mai serioasa ca acuma 6 luni and eram in România. NU imi da nici un medicament. Zice sa ii dau apa cu electroliti si nimic altceva. Plângea fica-mea de foame non stop si care pana atunci nu vroia un strop de apa, bea sărăcuta litri de apa pe zi. Ma duc la doctor cu ea zilnic (aici nu e șpagă, dar sunt co-payments) si zilnic ma cert cu ei. Ii întreb sa ii facă testul de sânge care i l-a făcut in România ca sa vadă ce saruri si minerale mai are in sânge. Zice ca nu au asa ceva. Cum adică? Mai întreb odată. Recunosc ca exista asa ceva, dar tot refuza sa il administreze. Ca nu puteau sau nu vroiau, nu mi-a fost clar niciodată. Ei o dau înainte cu internatul. Dar cand ii iau la bani marunti si ii pun sa imi arate cât de deshidratata este (testul la unghie de exemplu), o lăsa mai ușor. Trecem si peste experiența asa, si fara internare. Si imi comand un geamantan de medicamente pt copii din România. Ca astia de aici chiar nu iti dau medicamente pt copii sub 2 ani. Si aproape pt orice fleac te trimite la spital – ca sa se absolve ei de responsabilitate.

    2 sisteme. La unul dai șpagă (sau platesti la particular in cazul meu), la altul dai co-payments si platesti rata lunară de te usuca. Amandoua se grabesc sa interneze copii (cel puțin in cazul asta de POSIBILA deshidrare). Culmea culmilor, in România, par mai dotati (cu teste rapide de sânge) si nu se sfiesc sa dea un medicament la nevoie. Nu vreau sa ma apuc sa scriu ce bătălii duc eu cu pediatrul ei de fiecare data cand avem o problema medicală. Tusesc ai mei copii de luni de zile, si cica sunt ok.

    Sunt convinsa ca pe ansamblu sistemul medical de aici din SUA nu e mult mai bun ca cel din România, deși sper sa nu o testez niciodată. Cu singura excepție, spitale sunt mai confortabile in SUA, cel puțin cand se compara cu cele de stat de acolo.

    Apropos, exista spital privat in București pt copii? Nu clinica.

  5. Merci, Mihai.

    Apropos, daca vreodată mai treci pragul la Marie Curie, vezi ca Adriana noastră e ruda (soțul ei este var primar) cu șefa de la chirurgie si care înțeleg ca e o doctorita nemaipomenita.

  6. Si pruncul meu s-a operat de apendicita… 😦
    Fara incidente majore, dar cu spaga de rigoare…

  7. Ce sa mai povestesc atunci cand a avut ruptura musculara ( 20 cm) si l-au tinut pe hol la urgente jumatate de ora, pana a facut barbatu-meu un circ de a rasunat tot spitalul! Pana la urma am renuntat si am mers la privat ( tone de bani un RMN), vorba’ aia: cel mai destept cedeaza :(((((((

  8. Eu cred ca sunt membru fondator al clubului! 🙂 🙂

  9. La mine a fost la nastere, nu stiam prea multe lucruri si ne-au luat prin surprindere, plus ca nu stiam nimic de copii, mai ales al meu pe care nu-l vazusem niciodata, teoretic nu eram atasat de el.
    Am dus-o pe sotia mea la 1 noaptea la Elias, ca i se rupsese apa. Doctorul Tutunaru, doctorul ei de atatea luni venea la 8, ca intra de garda.
    Bun nimic aiurea pana acuma. La 8 ne asteptam sa ne zica si noua ceva avand in vedere ca nu putea naste, dilatatie 1, lichid pierdut, asta dupa 7 ore, sau 8, 9 cine mai stie.
    Nu va mai povestesc ca de abia la ora 5 dupa masa s-a indurat sa-i faca cezariana, dupa 17 ore, timp in care copilul ala a stat asa.
    Rezultatul, a fost ca am facut un an si ceva fizioterapie sa-si revina deparece avea niste spasme la muschi si nu stiam daca va merge vreodata.
    Plus ca putea sa aiba sechele grave la creier, dupa eveniment am luat legatura cu alte mamici ale aceluias doctor, doar ca acolo povestile erau triste rau. Copii handicapati si parinti marcati pe viata…
    Acuma cand ma gandesc la perioada aia parca revad din ce ai scris tu mai sus situatia, doar ca eu nu am avut reactiile alea atunci, le amacuma.
    Cred ca cineva zbura pe trepte sau isi lua domnul doctor serios bataie in ziua aia ca sa ste ain spital, desi nu sunt o persoana violenta…

  10. Mihai tu sti ca tatal meu a fost omorat in spital. Si nu arunc cu vorbe cand spun asta! Sa te duci pe picioarele tale, razand, pentru niste analize si schimbare de tratament pentru hipertensiune iar dupa trei ore sa fi cu craniul fracturat din fata pana in spate, cu 5 hematoame pe creier, in coma profunda e chiar SF! Concluzia: a alunecat cand mergea la baie pentru ca era ud pe jos!… Si tocmai trecea un camion pe acolo si l-a luat in plin! 😦

  11. Dragilor, in primul rand, trebuie sa fim constienti ca TRAIM INTR-O TARA DIN EVUL MEDIU. Daca constientizam asta, macar stim la ce sa ne asteptam din partea Romaniei.. Eu stiu de cativa ani, de la maturizare… Problema este ca stam ca fraierii si nu luam actiune deloc…

  12. Carmina, imi pare rau sa aud asa poveste trista despre tatal tau. Si bunica mea a murit in spital din neglijenta totala. E un subiect sensibil pt mine.

    Dar hai sa povestesc si eu experiente dintr-o tara car nu e in evul mediu.

    Acuma vreo 5 ani, ma tot plângeam ca nu ma simt bine. Analizele au iesit ok. Stresul s-a găsit vinovat. Cateva săptămâni mai târziu, am căzut din picioare fara avertizare. Norocul prostului s-a întâmplat ca eram chiar intr-o sala de așteptare al unui cabinet medical. Vine ambulanta in cateva minute, alt noroc eram la 3 min de un spital mare. Un car de doctori, asistente medicale, paramedici se chinuie sa ma trezeasca. Ma trezesc in final si il aud pe un paramedic zicandu-i la celălalt. „Oh, shit”. Eu calma il întreb ce se întâmpla? Ăla zice ca nu poate sa imi zica din cauza la „privacy” (eram inca in sala aia de așteptare a cabinetul medical). I-am zis sa o lase dracului de privacy. Imi zice ca trebuie sa imi schimbe ritmul la inima imediat. I-am zis sa facă ce trebuie sa facă. In timp ce se pregăteau sa folosească defribilatorul sau ceva aparat similar (ăla care socheaza cu curent electric), ii vine unuia mai destept o idee sa fac nu stiu ce manevra, am uitat cum ii zice, in care te pui intr-o anumite poziție si respiri intr-un anumit fel. O fac si se pare ca se potoleste inima mea care batea ca o nebuna la peste 300 de bătăi pe minut cand au făcut astia electrocardiagrama and eram eu lesinata. Totul bine pana acum. Ma pun in salvare si mergem la urgente. Încep problemele. Zapacitul de paramedic pusese hârtia de la electroardiagma la mine pe targa si nu era nici un record la mine in dosar de ce s-a întâmplat. Vin 1 milion de doctori sa ma intrebe același lucruri. Le zic ce imi aduc aminte. Nimic nu face sens si nimeni nu are habar ce s-a întâmplat, si eu nu știam sa le zic cu cât imi batuse inima. In loc sa imi zica ca s-a „pierdut” electrocardiagrama, încep cu tot feluri de presupuneri si intrebari tot mai auirea. 2 zile mai târziu, inca in spital, nici un diagnostic. O sun pe Adriana (prietena) si vorbesc cu soțul ei (doctor, cu școala făcută in România) si imi zice el, prin telefon, in 5 minute ce sa fac, ce sa întreb, ca sa confirm unele lucruri care credeau el ca o sa fie o confirmare ca am SVT (in principiu, o problema de ritm a inimii). Intre timp, din intamplare găsesc si electrocardiagrama la mine in pat, se pare ca o transferasera astia cu mine odată). Șeful departamentului de cardiologie care deja stia ca încep sa imi pierd rabdarea cu ei, confirma ca am avut un episod SVT. Sugerează sa ma operez imediat. No way. Ce încredere puteam eu sa am in ei cand nu au fost in stare 2 zile sa zica ce am si numai cand le-am zis eu ce teste sa facă, s-au prins si ei? Înainte sa plec acasă, din întâmplare, uita o asistenta dosarul meu pe masa din camera. Ma apuc sa il răsfoiesc. Cand citesc notitele de la urgente, ma ingrozesc. Au scris istoria la altcineva la mine in dosar si nu era de mirare acuma ca ma întrebau toți aiurea lucruri care nu făceau nici un sens. Ma ia groaza ce se putea întâmpla, le spun sa schimbe recordul, si plec cât mai repede din spital.

    O luna mai târziu ma operez la cel mai bun doctor chirurg in alt oraș. Ii spun de la început ca vreau sa facă el operația, nu vreun doctor asistent sau rezident care lucrează cu el (asta se întâmpla tot timpul intr-un spital universitar si pacienți nu au habar). Imi promite ca el o face. Din nefericire, începe un alt doctor sa ma „pregătească” si tampitul imi perforeaza sacul pericardic in care sta inima. Se întâmpla extrem de rar si le e pur si simplu rusine. Probabil si frica. Norocul lor ca aveau un doctor asistent roman care era mana lui drepta si ma mai calmeaza asta.

    Vreo 3 saptamani, pana s-a vindecat singur sacul, eram la urgente la fiecare cateva zile pt ca aveam simptome de atac de cord si altele. Intr-una din vizite, încurca astia camerele si încep sa imi dea „de urgență” un tratament prin perfuzii care cica era mare nevoie. Ii las sa pună perfuzia si ii iau la întrebări. Ce zic ei, iarasi nu face nici un sens. Le spun sa aducă un alt doctor pt ca nu sunt multumita cu explicația (era un rezident cu care vorbisem pana acuma). Intra doctorul in camera si se albeste la fata. Si-a dat seama imediat de greșeală, tratamentul era pt cel care stătea in camera de lângă mine. Noroc ca nu erau cine știe ce efecte secundare de la soluția care apucasera sa mi-o dea. Plec blestemand „norocul” meu cu astia de la urgente.

    Si mai am si alte exemple, dar hai ca ma opresc ca am scris un roman … Si fica-mea își face de cap cu bunica-sa.

    • @Vio, daca e bunica pe care o cunosc si eu, te rog sa-i transmiti salutari de la viitorul „cel mai cunoscut blogger” al Romaniei. Deocamdata nu vreau sa ma extind. :):):)

      • Mihai, sa stii ca nu te lauzi degeaba. Ai potential. Da tu deocamdata te axezi pe intamplari din viata ta. Pe moment, pe aceasta nisa, poti concura la CEL MAI FUNNY BLOGGER, eu te-as vota primul ! Mai ai drum lung…dar ai talent, asa ca orice se poate.

      • @Alin, si cel mai lung drum incepe cu un prim pas. Cred si eu ca mai am mult. Despre ce vorbim, sunt doar sase saptamani de cand am inceput? Dar ti-am multumit pentru complimetul cel haios. M-ai facut sa ma simt bine.
        Zici ca as avea ceva sanse la „cel mai funny”? :):):)

      • Da, chiar ai avea. Mai citesc asa, vreo 10-20, sa vad ce mai debiteaza oamenii…dar la niciunul nu am ras cat am ras la tine….sau poate la Groparu… Dar vii tare din urma

    • Vezi de ce nu vreau eu in America?! 🙂

  13. O fetiţă vine acasă şi îi spune mamei:
    – Un băiat de la mine din clasă mi-a zis azi să ne jucăm de-a doctorul.
    – Vai de mine! Şi ce-aţi făcut?
    – M-a lăsat să aştept o jumătate de oră pe culoar şi apoi m-a trimis acasă când n-am avut să-i dau şpagă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s