Cum am invatat sa „patinez”

Hai ca tot mi-am dat cu parerea despre trebusoara asta. Mi-am adus aminte cam cum reuseam sa subzit eroic in anii studentiei. Am stat aproape trei ani in Grozavesti, in caminul E. Care apartinea de medicina saracul, dar cu niste spaga si ochi frumosi facuti administratorei, reuseam sa luam camera acolo an de an. Am tinut sa specific ca era vorba despre acest camin, pentru ca el era de notorietate la un moment dat, in Bucuresti. Va explic imediat de ce. In anii aceia nu era permis schimbul valutar la liber. Exista o limita impusa de 500 de dolari (pe an, parca). Adica atata valuta aveai voie sa cumperi, tu cetatean al Romaniei. Te duceai cu pasaportul, iti luai cei 500 de coco, aia-ti faceau un semn pe document si gata. Pana la anu’ nu mai aveai voie. Si numai cu pasaportul puteai sa-ti cumperi. Daca te duceai cu buletinul, te alergau aia ca pe hoti.

Ei bine, caminul E din Grozavesti era cel mai cunoscut loc din orasul asta, pentru schimbul valutar. Te luau baietii de la strada cu „change,  change”, indiferent ca tu erai doar in trecere pe acolo sau te asezai pe bordura sa te odihnesti. Ziua locul efectiv colcaia de „valutisti”, 99% dintre ei straini. Iranieni, sudanezi, palestinieni, evrei (a propos cand e vorba de „cascaval” sa vezi ce bine se intelegeau astea doua natii), un adevarat turn babel gaseai in zona. Ziua era exclus sa faci vreo miscare, ca nu aveai loc de ei. Dar, dupa o vreme, eu si colegul meu de camera, ne-am prins ca dupa ora 19.00 se cam linistesc lucrurile. La modul ca cei care nu stateau in camin, se cam carau pe la casele lor, iar cei din camin, urcau in camere. Hopaaa, pai ia stai asa, ca lumea mai schimba bani si seara sau noaptea.

Asa ca eu si Dan, am devenit „patinatori”. Daca va ganditi la niste demni urmasi (inaintasi, de fapt) ai lui Evgeni Plushenko, v-ati inselat amarnic. „Patinajul” de acolo insemna cu totul altceva.

Ne postam in fata caminului cu un suc si tigari la indemna si stateam de vorba, asteptand. Nu mai era traficul din timpul zilei, dar mai venea lumea si noaptea sa cumpere sau sa vanda valuta. Evident, ajungeau in fata caminului, dar sa nu credeti ca gaseau vreun afis de genul „camera 314 schimba dolari”. Si nici nu se puteau apuca sa bata la toate usile. Ca sa nu mai zic ca exista si un portar, care din cand in cand era treaz si nici nu se gandea sa-i lase sa intre. Asa ca, vrand-nevrand, ajungeau tot la mine si la Dan. „Stiti pe cineva care schimba dolari (sau marci)”, era introducerea clasica. Stim cum dracului sa nu stim. Cat vreti sa schimbati? Si zicea omul cat voia, o suta, doua, trei. De-aici era simplu. Noi stiam camerele unde se face schimb si, mai ales, care e cursul „la negru”. Daca nu m-a lasat de tot memoria, era in jur de 850 de lei dolarul si 550 de lei marca. Dar n-as putea sa jur. Ii spuneam aluia cu zece-cinspe lei mai putin, pe dolar/marca (in functie de cat de fraier parea) si diferenta ajungea la noi in buzunar. Daca voia sa cumpere, era invers, umflam pretul. Hai ca am cititori destepti nu va fac o schema, ca ati prins-o.

mihai_vasilescu_schimb_valutar

sursa foto

Prindeai doi-trei din astia pe noapte si treaba mergea ca unsa. Ne ieseau si noua bani cat sa nu mai urlam la luna de foame. Sau Dan sa nu mai trebuiasca sa intre in camera tipei de langa noi (pe exterior, mergand pe pervaz, la etajul cinci!!!) si sa fure imprumute oala cu pilaf, carnatii sau prajiturile abia primite. Deja devenise rutina, iar noi eram „patinatorii” oficiali, pe schimbul de noapte. Trai, nenica. A intrebat cineva cand mai invatam? Sa va abtineti de la intrebari din astea tendentioase de acum, va rog!

Ah, da, am uitat sa va zic ceva tare. Dupa ce au prins incredere in noi, baietii cu schimbul ne-au dus sa-l cunoastem pe The Boss. Carele era un arabete ce statea in Crangasi. Apartament cu trei camere, lux frate. Si, dovada maxima de pretuire, The Boss ne-a dat numarul lui de telefon. Cre’ca nici macar nu realizati ce insemna sa ai numarul aluia de telefon. Legatura directa cu dumnezeu nu ar fi valorat atat. Va dati seama ca nu ne-a folosit la absolut nimic ca-l aveam. Noi eram „patinatori”, nu aveam de ce sa-l sunam pe om. Ba nu, mint! O singura data s-a intamplat o chestie pentru care am fi putut sa apelam la el. Dar, am ratat-o la mustata. Hai ca v-o zic. Pe langa mine si Dan se mai aciuase un baiat. Statea si el acolo, mai mult cand nu eram noi. Da’ era un asa antitalent si avea o fata asa nasoala, ca nu reusea baietelul ala sa schimbe vreun dolar. Macar avea vointa. Am plecat intr-o seara si l-am lasat pe „Aligatoru’” (asa-i ziceam, dar sa nu ma intrebati de ce) singur la „patinat”. Cand ne-am intors, l-am intrebat daca s-a intamplat ceva deosebit. Da, se intamplase. Venise Catalin Boteaztu (da, da chiar Bote) sa schimbe 35.000 de parai. Mie mi s-au inmuiat picioarele cand am auzit. Cat ma??? Treizecsicinci de mii de dolari! Exact atat. Da’ i-a zis Aligatoru’ ca nu are cine sa-i schimbe suma asta in camin (ceea ce era adevarat) si a plecat. Dar daca am fi fost noi acolo, AVEAM NUMARUL LUI THE BOSS! Un singur leu la fiecare dolar, daca ne puneam si iesea o suma de huzuream doua luni. Mortii ma-sii, ca si acum imi pare rau cand imi aduc aminte.

mihai_vasilescu_boss

sursa foto

Intr-o alta noapte, cand deja chitaiam de foame, am asteptat sa pice ceva „fraieri” la schimb. Nimic! Dupa vreo doua ore de asteptat in zadar, ne ducem la baruletul unde ne faceam veacul. Scobim frumos buzunarele si adunam de-un pepsi. Nu vreti sa stiti greata cu care s-a uitat la noi ala de la bar cand am cerut „un pepsi, doua pahare si trei lucky-strike la bucata”. Noi am fi vrut sa mancam da’ nu erau bani de asa un lux. Cu tigarile alea si bautura, ne mai minteam stomacul o vreme. Pana la urma am plecat spre camera, ca tot nu era rost de nimic, macar dormeam si uitam de foame.

Cand ajungem in fata caminului, agitatie mare. Patru taxiuri oprite, iar soferii se certau cu portarul. Aia voiau sa schimbe fiecare cate o suta de dolari si bravul strajer le explica molcom ca „nici gand sa faca cineva asa ceva acolo”. Ne-am ocupat noi de treaba. Nu durase un sfert de ora si ne intorceam triumfatori in barul unde fusesem priviti cu atata dispret. L-am pus pe ala sa ne faca oua ochiuri si cartofi prajiti. Pepsi si tigari la discretie. Si ne-am luat si placinta cu branza (asta era aroganta maxima pe care ti-o puteai permite acolo), doar asa sa-l umilim. Ce vreti, nu ne picase bine scarba din ochii lui.

 

Cam atat, mai povestim si alta data.

P.S. Tocmai ati citit articolul cu numarul 200. Sunt un picut mândru. 😉

6 gânduri despre &8222;Cum am invatat sa „patinez”&8221;

  1. Interesant, Mihai. Poate ti-ai rata vocatia, lasandu-te de patinat, zic. Adica, puteai, io stiu, sa fi fost promovat.

  2. ehe, daca ne apucam serios de afaceri atunci …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s