Doamna si vagabondul

Am simtit-o de cum s-a urcat in metrou ca este „pretioasa”. A strambat gratios din nasuc si a oftat din cauza aerului din vagon care (ce-i drept) nu aducea nici pe departe cu o gura de ozon de pe Jepii mici. Si-a tot fluturat cu mana pe la nas, semn clar ca nu-i convine deloc ce e nevoita sa inspire. Greu, vara, cu mijloacele de transport din tara cu cel mai redus consum de sapun, pe cap de locuitor, din Europa. E dificil si pentru mine, daramite pentru cineva care isi imagineaza ca-i curge sange de culoarea  azurului, prin vene.

Apoi s-a eliberat un loc pe scaun (chiar in fata mea) si s-a asezat oftand de multumire. Macar nu mai statea in picioare, cu plebea.

A scos plina de sila nedisimulata pentru compania pe care trebuie s-o indure, chiar si pe o perioada limitata, un servetel si a inceput sa se stearga. Pe fata, pe brate, pe gat, pe ceafa si in alte locuri ce fusesera expuse temperaturilor ridicate si produsesera exces in eliminarea de apa sau acumularea de germeni.

Dupa ce am asistat, cu rasuflarea taiata de emotie, cum definitiveaza procesul de uscare partiala a corpului si exterminare a microbilor, am constatat surprins ca are si ceva spirit economic. Hotarata sa reduca la maxim costurile, cu acelasi sevetel si-a sters bine de tot geanta (sau poseta, nu stiu exact care sunt diferentele) in zonele pe care le-a considerat expuse riscurilor de contaminare.

Dupa ce a terminat, a mototilit servetelul si l-a aruncat, cu o gratie imperiala, PE SCAUN! Pe bune, distinso, pe scaun? De ce nu pe jos? Sau de ce nu mi l-ai bagat mie in buzunar, ca tot stateam in fata ta? N-am cedat primului impuls, de a o intreba de ce cacat face asta. Poate, urma sa-l recupereze de acolo la coborare. Desi, ceva din mine imi spunea ca nu va fi nicidecum asa. Prin urmare, i-am tras vreo doua poze, ca sa fie.

Evident, instinctul meu a functionat ireprosabil. Nicigand sa ia servetelul din locul unde-l alungase, dupa ce o slujise cu credinta. Prin urmare, m-am considerat in deplina legitimitate s-o fac de rahat, intreband-o curios si suficient de tare ca sa se uite toata lumea din jur la ea:

-E chiar asa de greu sa nu lasati servetelul ala folosit pe scaun si sa-l aruncati la gunoi?

M-a urat! O, Doamne, cat m-a urat in momentul ala greu cand a inghitit in sec si, sub ochii curiosi ai intreglui vagon, s-a aplecat si l-a luat. A vrut sa zica ceva si s-a abtinut cu greu. Si mi-a parut rau. Ca n-a zis. Pentru ca as fi avut ocazia s-o intreb in fata:

-De ce mortii ma-sii suntem asa jegosi si asteptam sa faca altii, ceea ce putem face noi fara niciun fel de efort? Si macar daca erai vreun aurolac, dar la ce „harfe” si „rasini” aveai, ai fi putut sa arati ca sunt si indreptatite. Asa esti doar o vaca nesimtita. Atat!

Ah, ba nu, hai s-o facem de cacat in continuare, ca doar i-am facut poza.

„Pretioasa” cea jegoasa:

#dinmetrou