Die Hard si niste hoti de prajituri

Guest Post by Ana R.

 

Eram prin generala, nu cred ca aveam mai mult de 9-10 ani. Ne-am hotarat cativa mai rasariti din clasa sa mergem singuri la film intr-o sambata. Prin ai mai rasariti din clasa ma refer la cei ai caror parinti munceau in regimul zi- lumina. Noi cu cheia de gat si cu ghidul de micul supravietuitor in buzunar, langa guma Turbo, puteam face fata cam oricarui cataclism natural. Sa ne convingem babacii ca mergea si un profesor cu noi a fost floare la ureche. Ai nostri treceau pe la scoala doar cand ne faceau pozele de la sfarsitul anului. In rest sedinte cu parintii nu servea aproape nimeni, pentru ca toti aveau program de lucru “sclav pe plantatie”. Marea noastra majoritate eram copii singuri la parinti, tocmai din dorinta acestora sa nu mai produca suferinte si altor progenituri lasate in voia sortii.

Ne-am pregatit de aventura o saptamana intreaga. Ne-am ales filmul din ziar si am decis sa vedem “Die hard”la cinema Patria, adica in buricul Bucurestiului, noi avand scoala pe Drumul Sarii. Cred ca eram vreo 12-14 plozi, toti faceam pe noi de bucurie ca vom merge singuri cu autobuzul in oras, vedem filmul, ne luam si popcorn. Unul cu gura mai mare propune suprema aroganta: ”Mama ce misto ar fi sa mergem dupa film la Scala sa mancam o prajitura!” La vremea aia era singura cofetarie de pe Magheru, fitele postdecembriste abia incepeau pe atunci sa apara timide.

Cu desfasuratorul aventurii in fata le explicam parintilor itinerariul zilei si primim aprobarile de rigoare. Cred ca si daca le spuneam ca mergem sa donam un rinichi erau de acord la cata atentie ne acordau pe vremea aia. Plecam din statia din fata scolii. In timpul calatoriei toti ne straduiam sa ne aratam talentele de gimnasti, dobandite pe batatorul de covoare din fata blocului. Absolut toti batraneii ce isi carau sacosele de piata aveau niste priviri mustratoare sau enervate in functie de cate calcaturi pe picioare le facseram cadou pe parcursul calatoriei.

Am ajuns in oras si plini de optimism ne indreptam spre cinematograf. Poate mai stiti ca pe vremea aia nu existau malluri cu cinematografe, iar pe Magheru erau doar trei. La toate, sambata era bataie pe bilete si cum noi ne alesesem un film bun, sansele sa luam bilete erau aproape nule. Eu stiam ca exista bilete la bisnitari, asa ca am cautat din priviri un tip mai oaches, m-am dus la el cu multa indrazneala si i-am zis ca am nevoie de 12 bilete. Ala s-a uitat la noi cu scarba, noi am scos din buzunare banii, a vazut ca suntem solvabili si ne-a dat biletele. Problema era ca omul avea bilete pentru ora 13 in loc de ora 11, asa cum era in planul original. Asa ca mai aveam de omorat doua ore pana sa intram la film. Si cum MC sau KFC s-au deschis cativa ani mai tarziu nu prea aveam unde merge. Pana ne-a venit ideea salvatoare: ”hai bai sa mergem acum la prajitura si plecam dupa film direct acasa”. Luminati de schimbarea de plan, am intrat la cofetarie.

Pe vremea aia suprema fita in materie de amenajari interioare erau scaunele de plastic. Va aduceti aminte ca imediat dupa revolutie scaunele alea de plastic reprezentau progresul modernismului insusi? Iar la Scala erau chiar astfel de scaune. Am mai si unit doua mese, ca sa nu cumva sa ne divizam, dupa care am inceput sa comandam prajituri. Mai oameni buni era o aglomeratie si o viermuiala la Scala, de ziceai prajiturile alea erau facute cel putin de vreun Masterchef. Saracele femei care serveau la mese, erau total depasite de situatie. Oricum erau doar doua, alternativ la tejghea si la mese.Tambalau maxim. Dupa ce reuseste un din ele sa ne aduca in sfarsit toate prajiturile (in trei transe) si Pepsi-Cola de rigoare (v-am spus ca era locatie de fite, aveau pepsi) ne-am apucat sa infulecam precum balotau stramosii preistorici o pulpa frageda de caprioara, prinsa dupa doua saptamani de foamete. Dupa care ne-am sorbit licoarea neagra si pretioasa, asemeni unor petrecareti in Fratelli ce servesc Don Perignon cu artifica la buza sticlei.

Au trecut asa pret de aproape 40 de minute, timp in care noi palavrageam linistiti. Cativa dintre noi chiar faceau arogante, adica mai comandasera cate un cico. Atunci ii vine unuia mai mintos ideea: ”Hai bai sa plecam ca la cat sunt astea de ametite nu se prind ca noi nu am platit”. Eu am intepenit de frica, ma si vedeam la politie recuperata de tata care se straduia sa musamalizeze cazul de delicventa juvenila pe care cu mandrie il savarsise fie-sa. M-am straduit sa ma opun dar nu am fost prea convingatoare, pentru ca baietii s-au ridicat toti ca la un semn de pe scaune si au rupt-o la fuga, noi fetele avand ca alternativa ori sa platim pentru toti, ori sa fugim. Evident din spirit de solidaritate si din buzunare prea goale am ales fuga. Usain Bolt ar fi fost mic copil pe langa noi. Desi era o aglomeratie pe Magheru sambata de abia puteai sa te strecori, noi am ajuns la Patria cu viteza luminii. Alergam si intorceam mereu capul sa vad daca ne urmaresc cofetaresele.

Am ajuns la cinema si am intrat ca o furtuna, printre oamenii de la rand. Am aratat biletele si am rugat-o pe tanti de la usa sa ne lase sa mergem la toaleta ca ne doare burta. Pe toti ne durea. Aia saraca, spirit de mama. ne-a lasat. Asa ca ne-am petrecut ora ce mai ramasese pana la inceputul filmului, cocotati toti in toaleta. Mai iesea cata unul sa vada daca e vreun politist pe la usa pregatit sa ne salte si sa ne arate el un „Die Hard“.

mihai_vasilescu_hot_minor

 

sursa foto

Nu stiu cat am mai inteles noi din filmul ala, la cat de frica ne era, dar cert e ca la iesire ne-am dispersat. Cate trei sau patru am mers in statia de autobuz de unde am plecat spre case precum niste copii model.

Trei ani nu am mai indraznit sa intru in cofetarie la Scala. Iar dupa asta s-a inchis si s-a deschis KFC. Nu mai avea niciun farmec, pai la astia te duci direct la casa si nici nu atingi copanul daca nu platesti.

12 gânduri despre &8222;Die Hard si niste hoti de prajituri&8221;

  1. Cine nu înțelege plăcerea de a fura nu a fost tânăr niciodata 🙂

  2. Imi aduc aminte pe vremuri,fratele meu mai mare a „agatat” o cutie de gume „final 90” nu stiu cati isi mai amintesc respectivele gume dar le-am molfait pe toate ca sa vedem surprizele ca erau cu fotbalisti si il cautam pe Hagi,nu am mai avut puterea sa cumpar ceva de la toneta respectiva ani de zile de frica sa nu ma recunoasca „tanti de la toneta”

  3. Am plecat fara sa platesc dintr-o pizzerie si dintr-o discoteca. Aveam 20-22 ani si eram beat in ambele ocazii. A fost frumos. Din discoteca am iesti lejer, zambind.
    Din pizzerie am iesit in fuga, cu pizzarul la 2 metri in spatele nostru. Eram 4 baieti, singurii clienti. Taranul facuse misto de mine ca luasem pizza vegetariana (era uimitor acum 12-13 ani) si radea de noi ca eram beti, bucuresteni figuranti cica…A fugit dupa noi ca un caine, ca era mare nota de plata, dar a avut ghinion. Ne-am urcat in masina si am reusit sa scapam, nu inainte de a-l scuipa pe fraier si injura de ma-sa aia proasta…(dupa ce eram in masina si el inca alerga dupa noi, din instinct asa..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s