O capra buna e o capra moarta

Eram la munca saptamana trecuta. Printr-un concurs de imprejurari, am fost obligat sa umblu in locul unde se tin lichiditatile cash. Colega care avea „cascavalul” in grija nu era in ziua aia, asa ca am fost nevoit sa imi bag eu nasul acolo. Imi rezolv ce aveam de rezolvat si cand sa inchid totul la loc, observ doua hartii a cate o suta de euro. Doua sutici d-astea, nascute din prea multa comuniune europeana, se uitau la mine cu ochi straini si goi. Le scot cu grija de acolo, sa-mi dau un pic pe barba cu ele, ca sa-mi poarte noroc. Si-mi zic, cu ocazia asta, sa fac si o gluma cu cele doua colege care mai erau in biroul cu pricina:

-Hai frate, ca am gasit doua sute de euroi. Ii luam si ne facem ca nu stim nimic…

Cele doua mustaceau. Eu, cu şarada proasta mai departe:

-Da ma, eu iau o suta si voua va dau cate cincizeci. Si-am rezolvat problema. Facem bani de week-end.

Moment in care uneia dintre colege i se mai estompeaza zambetul si zice:

-Aaa, pai de ce sa iei tu o suta si noi doar cate cincizeci?

-Pai pentru ca eu i-am gasit si tot eu am avut si ideea.

-Nu, nu. Nu e corecta imparteala.

-Bine, zic, atunci ii pun la loc si nu va mai dau nimic. Asa e mai bine?

Am amenintat eu, crezand ca cincizeci de euro suna mai bine decat nimic si astfel conving rebela sa ramana la decizia mea de impartire a banilor. Ti-ai gasit. Degeaba.

-Foarte bine, eu nu vreau asa. De ce sa iei tu o suta si eu doar cincizeci?

-N-auzi de ce? Pentru ca ai de ales intre astia cincizeci si nimic.

-Atunci nu vreau nimic.

-Cum ma, adica tu preferi sa nu iei niciun euro, doar pentru ca eu iau mai mult?

-Da! Mai bine asa.

Pam-pam! In acest mod dezolant, tentativa mea de „furt” s-a incheiat asa cum a inceput.

Dupa care am stat eu si am chibzuit. Bai fratilor, radem, glumim, dar nu cand e vorba de capra vecinului. P-aia trebuie s-o vedem moarta, orice s-ar intampla. Iar daca nu e decedata, ceea ce ar fi singurul lucru care ne-ar incanta pe deplin inimile si sufletele, macar sa fie mai mica si mai schiloada ca a noastra. Eventual, daca se poate, bolnava, raioasa, stearpa, cu laptele stricat si niscaiva bataturi la copite ca sa nu se poata duce la pascut. Ei, abia de-aici incolo mai stam de vorba si incepem sa ne simtitm cat de cat mai bine.

In schimb, sa fereasca al de sus sa aiba vecinul ditamai capra, grasa, frumoasa, datatoare de lapte, cu copitele netede si lucioase. Pai ne roade râca sufletul, invidia ne distruge si ultimul neuron, somnul e cu vise negre si zilele se scurg chinuitor. Si toate astea, desi nici a noastra din curte, nu-i de lepadat. Pe dracu’, nimeni si nimic nu ne poate linisti pana n-o vedem pe a „aluia” moarta si ingropata. ’Tu-i branza mamii ei de capra, care a facut-o!

Sau credeti ca degeaba avem noi vestitul exercitiu de dictie „capra calca piatra, piatra crapa-n patru, crapa-i-as capul caprei, care-a crapat piatra-n patru”. Dictie, un cacat. Ne roade atat de tare ca „boul ala” si-a luat o capra atat de smechera încât poate sa crape piatra-n patru, ca nu mai gandim normal si ni se impleticesc cuvintele in gura. Incercati sa faceti acelasi exercitiu logopedic, inlocuind cuvantul „capra”, cu „Audi”, in conditiile in care voi aveti in fata casei un Logan. Ia sa vedeti cum exercitiul de dictie esueaza de fiecare data, in acelasi mod: „de unde mortii ma-sii a avut hotul asta bani de Audi”?!

Pai nu?

 

sursa foto