Una scurtă despre cerşitul de ţigări

Aveţi idee cum se simte un individ, care fumează de la un pachet de ţigări în sus pe zi, când deschide unul nou? Sau, mă rog, ca să nu generalizez, cum mă simt eu când dau ţipla jos de pe un pachet pentru care abia am „decartat” in jur de cinşpe lei? Dacă sunteţi fumători, probabil că ştiţi. Dacă nu, va spune băiatu’: e un sentiment, combinat, de satisfacţie amestecată cu frustrare. Satisfacţie, pentru că abia astepţi să tragi în piept căcatul ala de fum şi frustrare, pentru că este imposbil să nu-ţi treacă macar fugitiv prin cap: băga-mi-aş, mai au de gând să scumpescă mult ăstia tigările? După care vine şi concluzia: trebuie să mă las, nu mai suport să arunc atâţia bani degeaba!. Evident, nu se lasă nimeni (sau prea puţini şi motivul in niciun caz nu este cel financiar), dar frustrarea că arunci o mică avere pe rahaturile astea fumegătoare, rămâne.

Prostul strigă „proştii”

N-am susţinut niciodată că sunt perfect. Sau vreo inteligenţă sclipitoare. Ori vreun geniu din ăla care te face să te duci să-ţi plângi nimicnicia în pernă, când deschide gura şi începe a glăsui. Da, îmi merge cât de cât capul, fără să dau pe dinafară. Pe lângă asta, măcar ştiu să scriu şi să vorbesc corect româneşte.

De altfel, aţi observat că şi pe blog la mine nu o să găsiţi subiecte vitale pentru soarta omenirii. Nu tratez problema găndurilor (ce sunt, de unde vin şi unde se duc), nici cum se poate obţine energie alternativă din zeamă de roşcove şi flegmă de pinguin. Există specialişti pentru orice domeniu, aşa că-i lăsăm să-si faca treaba. Aici doar încerc sa scriu în felul în care mi-ar plăcea chiar mie să citesc. Şi în modul ăsta să vă mai descreţesc frunţile.

8 Ianuarie

Fix acum un an pe vremea asta, am reînceput să scriu pe acest blog. Şi de atunci, aţi avut în fiecare zi cel puţin câte un articol care să vă însoţească la cafea. WordPress-ul zice că am publicat 460, iar totalul de pe blog a ajuns la 577. Sper să păstram bunul obicei si de aici înainte.

88 (optzecişiopt). Aceasta este media zilnică a celor care au intrat pe acest blog în luna Ianuarie a anului proaspăt încheiat. 365 de zile mai târziu suntem un pic mai mulţi. Luna Decembrie a avut câte 664 vizitatori unici pe zi. Habar nu am dacă este mult sau puţin, daca e bine sau rau. Cert este că am crescut. Şi vom mai creşte. Vă promit eu.

„Domnu'” să-i zici lu’ mă-ta!

Îmi sună telefonul. Număr necunoscut. Răspund, deşi mă enervează teribil. Apelurile cu numar ascuns nu aduc niciodată nimic bun.

-Buna ziua, sunteţi domnu’ Mihai?

Nu ştiu de ce, dar vocea mi s-a părut cunoscută, aşa că am fost aproape ezitant:

-Da.

Mare greşeală.

-Domnu’ Mihai (dar exact aşa, fără „le” în coadă), de ce v-am sunat…

Viva la Revolucion!

Că tot suntem in perioada aia din an in care toti rememoreaza cum a fost in Decembrie ’89. Ia sa-mi aduc si eu aminte cateva chestii.

Era o iarna calda, inca nu ninsese. Pe 16, cand au inceput miscarile la Timisoara, o ardeam cu baietii prin oras. La un moment dat s-au deschis usile la Union (o carciuma mai cu ştaif, din centru, pe unde-si faceau veacul „apeviştii”) si au inceput sa se verse in strada militari care alergau si-si strangeau centurile din fuga. Se daduse alarma.

Vocea României

Vineri seara s-a pus punct show-urilor tv „Vocea României” si „X-Factor”. Ca sa intelegeti cam care este diferenta de audienta intre cele doua, va spun ca am urmarit finala intr-un grup de prieteni si nimeni nu era curios sa vada ce se intampla in partea „cealalta”, nici macar in timpul pauzelor publicitare. Care este partea „cealalta”, va las sa deduceti singuri.

Poate mă lamuriţi voi

Fix pe 1 Decembrie mi-a expirat asigurarea auto obligatorie (vestitul RCA). Buuuun, stiam ca nu am de gand sa misc masina din loc, asa ca n-a fost panica. Pana azi cand, cu un mare morcov in fund si cu gandul ca daca se intampla ceva o sa iau autograf live de la Gica Popescu, m-am urcat la volan si am plecat sa-mi fac polita noua.

Am ajuns fara incidente si tipa de acolo a inceput sa bage datele in sistem, ca sa-mi emita asigurarea. La un moment dat zice:

Zăcere humanum est

Si cand zic „humanum” ma refer la sexul tare. Pentru ca nu cred ca exista pe lumea asta fiinta mai lenesa ca masculul speciei umane, adica barbatul. Iar daca se mai si inhaiteaza cate doi-trei, sa locuiasca impreuna sau sa petreaca in comun o perioada de timp mai lunga, apare spritul de competitie negativ. Adica, desi nedeclarat, vor face concurs pe tema „care dintre noi este putoarea cea mai mare”.

Whiplash

Vineri seara era frig rau, mai si ploua, deci aveam un chef de iesit din casa, cam cum are magarul de bâtă. Dar m-a sunat un prieten si mi-a zis ca n-am cum sa ratez filmul de la opt, de la Studio. Eu o tot dadeam cu ihi, poate vin, dar in gand imi ziceam ca dupa ce inchid telefonul, il dau pe silent, ma bag in pat si dimineata mai ies de acolo. Numai ca omul m-a simtit pus pe ţeapă si mi-a dat decisiva: uita-te la trailer, ca sa vezi ce pierzi daca nu vii. M-a pus dracu’ si m-am uitat. Zece minute mai tarziu eram in drum spre cinematograf, sa vad Whiplash. Cu speranta in suflet ca de data asta reusesc sa nu mai stau la balcon. Nu de alta, dar rotulele mele sunt inca afectate, dupa experienta trecuta. Am reusit, multumita amicului meu care a stat de doua ori la coada. Prima oara ca sa afle ca nu mai sunt locuri decat in primele doua randuri si la… balcon. A doua oara dupa ce s-a prins ca la sapte si jumatate se anuleaza rezervarile. La 19.31 era din nou la ghiseu. Si a pus el mana pe cele mai bune „anulate”. Randul şapse. Like a boss.