Puteam sa fiu cetatean de onoare

De fiecare data cand vedeam pe la tv personalitati din diverse domenii cum primeau titlul de „cetatean de onoare”, ma lovea cate o sfanta invidie. Stiu ca n-as fi avut pentru ce sa-l primesc, dar parca mi-ar fi placut si mie sa fiu cadorisit cu un titlul d-asta. Macar asa sa vad si eu cum e. Na, parca e altceva cand mergi la bere cu baietii si le zici aveti grija cum vorbiti cu mine, ca eu sunt cetatean de onoare, bai luzerilor. Da’ n-am avut si eu noroc de-o chestie mareata, sa sara astia cu titlurile pe mine. Desi sunt foarte atent la tot ce se intampla in jurul meu, doar-doar salvez vreo copila de la inec sau vreun hipster cazut pe sine, la metrou. Nimic, frate, nici macar vreo pisica ramasa in copac, fara sa se mai poata da jos sau vreun hamster blocat in propria-i cusca. Am dat eu o data de mancare la un catelus schiop, dar nu stiu cum naiba nu era nicio televiziune prezenta, sa ma faca vedeta si sa sara Oprescu pe mine cu „cetateanul de onoare”. Am mai eliberat si un porumbel care ramasese captiv la noi in birou, dar nici de data asta nu au fost martori din mass-media. Aia e, se pare ca nu fac suficiente fapte bune si cred ca voi ramane „neonorat”.
Continuă lectura

Reclame

Pildă imperială

Într-o zi Napoleon deghizându-se în simplu cetaţean s-a dus într-un sat. Plimbându-se prin sat observă doi tineri care aveau lipsă câte un picior. Curios, se apropie și-i întreabă:

– Amandoi sunteți așa de tineri, ce s-a întâmplat cu voi?

– Ne-am pierdut picioarele luptând pentru Napoleon.

Împăratul, gândindu-se un pic, îi întreabă:

– Spuneți-mi vă rog, care este pentru voi cea mai mare dorință?
Continuă lectura