Cand „hard to get” devine „fart to get”

Am un amic cu care am copilarit in Valcea, pe care l-am invidiat tot liceul. Era genul ala de adolescent ce pare mai matur decat varsta lui, cu succes la gagici si cu o conformatie a corpului pe care orice ar fi imbracat venea ca turnat. Poate nu realizati, dar e dificil rau sa pui haine pe tine la varsta aia. In timp ce majoritatea aratam ca niste schelete ambulante, cu omoplatii incercand sa iasa la suprafata, pe el orice sacou cadea ca la prezentarile caselor de moda. Prin urmare fetele intotdeauna il considerau mai copt, iar omul profita din plin de asta.

Gourmet

Cu ceva vreme in urma, inainte de „criza”, in firma noastra exista un obicei. Bun, zic eu. O data la doua-trei saptamani, Vinerea dupa program, se iesea la masa. In grup. Sa mai socializam, sa mai ne cunoastem, ca sa zic asa. Mai bei o bere, mai mananci o aluna, parca se leaga altfel discutiile. Uneori ne strangeam multi, alteori cativa, dar era o treaba buna. Oamenii se apropie cand interactioneaza si in afara mediului de la munca. Mai afli cate ceva despre ei, le mai spui despre tine. Se incheaga o echipa. Pai credeti ca antrenorii de la fotbal degeaba insista pe iesirile in grup? Nici pomeneala, stiu ei ce stiu.

Nu am chef

Nu am chef deloc. E week-end si ar cam fi cazul sa incep sa scriu articolul pentru Luni. Nu de alta dar v-am obisnuit sa va hliziti la cafeaua de dimineata. Iar eu nu am chef sa prestez. Si cum facem? Ar trebui sa nu scriu daca nu-mi vine, nu?

Pai nu merge asa. Ca imediat incep sa ma gandesc „oamenii aia ce-or sa zica dimineata, dupa mini-vacanta, cand au chef de lucru ca măgarul de bata si or sa vada ca i-ai lasat pe sec”? Da, in imaginatia mea, cam asa se desfasoara lucrurile. Vizualizez cum ajunge omu’ la birou, deschide calculatorul, înjură cu spor „rasnita” care se misca infect si apoi intra, cu un zâmbet in coltul gurii, pe blogul meu. Care pentru el este singurul si, implicit, cel mai misto loc de relaxare din lume.