Nu am chef

Nu am chef deloc. E week-end si ar cam fi cazul sa incep sa scriu articolul pentru Luni. Nu de alta dar v-am obisnuit sa va hliziti la cafeaua de dimineata. Iar eu nu am chef sa prestez. Si cum facem? Ar trebui sa nu scriu daca nu-mi vine, nu?

Pai nu merge asa. Ca imediat incep sa ma gandesc „oamenii aia ce-or sa zica dimineata, dupa mini-vacanta, cand au chef de lucru ca măgarul de bata si or sa vada ca i-ai lasat pe sec”? Da, in imaginatia mea, cam asa se desfasoara lucrurile. Vizualizez cum ajunge omu’ la birou, deschide calculatorul, înjură cu spor „rasnita” care se misca infect si apoi intra, cu un zâmbet in coltul gurii, pe blogul meu. Care pentru el este singurul si, implicit, cel mai misto loc de relaxare din lume.

Obiectiv: sa nu mai calc vreodata intr-un sediu B.C.R.

Am doua credite la BCR. Mda, prostia si comoditatea se platesc. M-a incantat ca erau la doi pasi de birou si am zis ca ce sa ma mai trambalez prin oras, mai bine ma duc aici aproape. Mi-a iesit pe nas. Cred ca, dupa CEC, astia sunt cei mai gretosi din piata. Mi-au modificat dobanzile alea cum si cand au vrut. Sa obtii orice informatie la telefon, este o adevarata aventura. Pai cand mi-a povestit Prietenul I ca el suna la banca unde are credit si afla orice vrea, prin telefon, mi-a venit sa-l injur. Eu a trebuit sa ma deplasez, sa stau la niste cozi cretine, sa fac conversatie cu niste tanti dubioase, ca sa-mi spuna cat a mai ramas de plata. N-a contat ca nu aveam nici timp si nici chef. Veniti aici sau nu va spunem nimic, nu dam relatii prin telefon! Sa va mai spun ca percep comision daca merge altcineva sa plateasca rata in locul tau???!!!

Discutii matinale si…aglomerate

Azi dimineata la metrou, abia imi simteam propriile-mi ganduri. Luni dimineata si mai era si frig. O placere.

Incercam sa ma adancesc in lectura, ca sa treaca timpul mai usor. La Unirii se urca unu’. Casti din alea mai mari decat capul lui pe urechi. Bit-ul se auzea binisor, pana la mine. House. Minimal. Un cunoscator. „Cool-eanu” omu’. Ii suna telefonul. Adica banuiesc ca ii suna, pentru ca dintr-o data incepe sa vorbeasca. Nu stiu cum reusea sa auda ce zicea celalalt, muzica nu a incetat nici o secunda!!! De fapt, tehnic vorbind, nici nu stiu cum a facut asta! La mine, cand suna telefonul, muzica se intrerupe automat. La el, nu. Cred ca avea si casti din alea dop, sub cele mari pentru muzica.

Treaba e ca inceput sa vorbeasca si o facea foarte tare. Cat sa acopere nivelul muzicii, pe care il resimtea in timpanele-i mult solicitate. N-a zis multe, doar ceva de genul: „da ma, p**a mea, sunt in metrou”.