Arunc-o pe mă-ta din creier!

Hai ca tot sunteti multi dintre voi care ati citit articolul cu barbatii care raman legati printr-un trainic si invizibil cordon ombilical de mame. S-a ras, s-a glumit, s-a comentat, dar pana la urma cred ca nu exista nimeni care sa nu se fi gandit ca treaba e exagerata, pentru farmecul povestirii. Ca doar asa am facut si eu. Adica, hai ma, n-ai cum sa ramai legat de ma-ta toata viata, ca e penibil. Da, e ok sa halesti ce-ti pregateste de mancare, cand mai treci s-o vizitezi (pana la urma n-am nascocit eu vorba „mancare ca la mama acasa”). E ok sa-i asculti sfaturile, ca n-a trecut femeia prin viata de pomana. Dar cam la asta ar trebui sa se reduca interactiunea mama-fiu, dupa o anumita varsta.

Ei bine, chiar se pare ca m-am inselat. Pentru ca zilele trecute una dintre cititoarele mele (care mai comenteaza pe aici sub numele de „Miki”) mi-a trimis pe mail o scurta povestire, care mi-a zdruncinat serios perceptia despre barbati. Ia fiti atenti aici.

Continuă lectura

Reclame

Cand femeile sunt mai puternice…by Ana R.

Pentru ca m-a provocat colegul de blog, la povesti despre violenta de orice forma, asupra psihicului sau fizicului feminin, mi-am adus aminte de o intamplare de pe vremea comunismului. Eu am locuit intr-o zona a Bucurestiului unde erau foarte multe unitati militare. Implicit, in blocul meu erau foarte multe cadre militare si din politie (militie, pe vremea aia). Noi stateam la etajul 6, iar la etajul 7, fix deasupra noastra, locuia o familie cu doi copii. Ea era ceva ingijitoare, iar el politist (militian). Problema era ca tovarasu´ militian era un alcoolic notoriu, care isi teroriza familia fara incetare. Continuă lectura

Donez labrador: ajutor pentru mama si Bruno!

L.E.
Dragii mei, 

Sunt efectiv impresionat. Mi-au scris oameni din toate colturile tarii. Si continua sa-mi scrie. Asa ca trebuie sa va fac un update, cu situația actuală.

La ora aceasta Bruno are „oferte” clare din Bucuresti (trei), Ploiesti, Targu-Jiu si Tulcea. Din pacate nu a aparut nimeni din Vâlcea.

In oricare dintre orasele mentionate, mamei mele i-ar fi foarte greu sa ajunga. Gânditi-va ca acest catel a fost crescut, ca si cum ar face parte din familie. Nu cred că ar suporta socul dublu al pierderii tatălui meu si sa nu-l mai vadă pe Bruno.

Aseară târziu, am gasit o solutie de compromis. Un om cu suflet bun, nici măcar prieten cu ai mei, s-a oferit sa vina si sa-l plimbe de trei ori pe zi. Acum, cand va scriu, prima plimbare s-a si produs.  Continuă lectura