„A batrana”

Intr-una din peregrinarile mele prin Paris am plecat (pe langa familionul din dotare) si cu o colega de serviciu. Tipa (Angela pe numele ei), aproape de varsta pensionarii, e brici. Genul ala caruia nu-i place sa stea locului. Activa, mereu gaseste cate ceva de facut. Imi mai place la ea ca nu se formalizeaza, e sloboda la gura mai ceva ca un puber scapat de sub supravegherea parintilor. E moarta dupa calatorii, daca se poate cat mai departe de Romania.

Un singur neajuns o incurca: e singura. Sa nu va imaginati ca e vaduva sau a patit vreun necaz. Nici pomeneala, i-a facut vant lu’ ex-sotul cu ceva vreme in urma si de atunci a hotarat ca nu-i mai trebe parte barbateasca. Eventual pentru consum de scurta durata si asta cand era mai tanara. Acum, singura legatura pe care o mai are cu sexul opus este ca a altoit vreo trei la metrou (pe rand, nu in acelasi timp) cand o deranjau cu ceva.

Trenul galben fara cai…metrorex

La cererea cititorilor, care au considerat deosebit de utile indrumarile mele (modest, stiu) pentru calatoriile aeriene, am finalizat si un set de sfaturi pentru circulatia in subteran. Ma astept sa-l vad tiparit, cat de curand, in vagoane si in statii. Pana una alta, please mind the gap!

GHID PENTRU CIRCULATIA CU METROUL:

Prima regula este ca o calatorie cu metroul se pregateste inca de acasa. Astfel, trebuie sa cedezi tentatiei de a te spala si a folosi deodorantul. Daca pe perioada iernii se mai permite sa emani un miros oarecum placut, vara se interzice cu desavarsire. Regulile spun ca o calatorie este reusita dupa minim doua zile de umblat prin arsita, fara utilizarea sapunului.

Gargantua de sex feminin, fara Pantagruel.

Vinerea trecuta am iesit cu prietenul I., sa halim ceva si sa-mi depene proaspetele amintiri italiene. Pen’ca era ziua mea de dat iama in mancare, am rupt in doua o quesadilla. Cu sos ranger si cartofi wedges. Asa, sa simt colesterolul cum alearga prin vene. Da’ nu despre asta voiam sa vorbesc.

La masa de langa noi, erau trei englezoaice (ma rog, vorbitoare de engleza din aia cu accent de „Regat”, poa’ sa fi fost si scotience) si una bucata romanca, cat malu’.  In mod normal nu le-as fi retinut, cel putin pe compatrioata noastra. Dar, eu fiind obsedat de persoanele supra-ponderale, din cauza trecutului meu, nu aveam cum sa nu-i observ dimensiunile. Era huge fratilor, genul ala de patrat, cu latura de 1.50 metri, pe care mai bine o sari decat s-o ocolesti. De altfel, la un moment dat, a vrut sa mearga pana in locul in care se duce si Regele singur si a trebuit sa deranjeze juma’ de restaurant, ca sa i se faca loc.

Si am mai vazut cantitatea de mancare ce se „balota” la masa aia.

Trafic de Capitala

Ma gandeam ieri dimineata, cand o luasem la pas prin zapada si dardaiam, de ce naiba nu merg eu cu masina la munca ? Mi-am revenit din visare cand am ajuns in intersectia de la “Budapesta”. Si mi-am adus aminte de ce nu merg:

– pentru ca am jurat sa renunt la mersul cu masina, in ziua in care am facut trei ore (voi va dati seama ca fac doua, pana la Valcea, la ai mei ???) de la birou pana acasa. Si nu am biroul la Slobozia, vorbim de un drum Pipera – Tineretului. In intervalul mai sus amintit, am stat 45 de minute, nemiscat la “aviatorilor”. Timp in care am citit gazeta sporturilor de doua ori. De la cap la coada, inclusiv ultimile rezultate din cricket. Pe vremea aia nu aveam telefon d-asta inteligent, ca poate trecea timpul mai usor (a propos, de fiecare data cand sunt la volan, imi vine in minte bancul cu timpu’);

– pentru ca ii urasc cu patima pe cei ce ma depasesc, “la meserie”, pe linia de tramvai si  apoi fac semn, din poignet, sa-i las a se “bage” si ei. Nu-i las;

Serios acum

M-am hotarat sa nu mai tac. Si nu de ieri, de azi. De mult. M-am hotarat sa nu mai stau, ca boul, si doar sa observ. Desi, atitudinea asta imi aduce, mereu si mereu, scandaluri cu „jumatatea”. Nevasta-mea imi reproseaza ca: „n-o sa schimb eu lumea” sau ca sunt „justitiarul p**ii” (ca s-o citez exact). Eu o inteleg, pentru ca ea ar duce greul, daca eu imi iau un par in cap sau daca mananc doua luni cu paiul. Dar, pe de alta parte, daca nimeni nu zice nimic, o sa fim „calariti” tot timpul de te miri cine. In tara asta poti sa mori pe strada, fara ca cineva miste un deget. Ba chiar, eventual, sa se uite in alta parte.

Eram la metrou, la Pipera, seara pe la 18.00. Plecam spre casa, pe vremea cand nu se construise si a doua poarta de intrare. Se statea la coada, mult din afara statiei de metrou, ca sa se ajunga la turnicheti. Deja bateam pasul pe loc, de vreo 10 minute, cand a aparut un grup de tigani. Vreo sase, mai precis.

Sa incepem ziua bine.

 Pipera. Ora 8.45. Siruri lugi de „robotei” se revarsa de la statia de metrou catre cladirile corporatiilor din zona. Grabesc pasul, nu de alta dar se contorizeaza intarzierile. In fata mea un „robotel” vorbeste la telefon. Nu aud ce discuta. Schimba cateva fraze cu interlocutorul. In continuare nu aud ce vorbeste. Dar il vad ca se opreste. Se uita in stanga si in dreapta, se apropie de unul din gardurile ce pazesc cu strasnicie o banca. Departeaza un pic telefonul de la ureche, se apleaca si plin de elan…vomita. Ma opresc. Sunt genul care nu ramane indiferent pe strada. Imi zic „poate o avea omul nevoie de ceva”. Dar nu apuc sa fac un pas spre el, ca omul se indreapta si isi re-apropie telefonul de ureche. De data asta percep clar: „coaie, ce ziceai, ca n-am auzit”? M-a bufnit rasul. Omu’ in nici un caz nu avea nevoie de ajutorul meu. Si totusi, chef Martea ? Ca altfel nu-mi explic… Tipul era pe la 25 de ani si parea genul care-si intoxica ficatul, frecvent.

 

Sa aveti o zi buna!