Bravo bai, Piedone!

Dupa doi ani de bagat degetele in ochi, de scrantit gleznele pe denivelari si de cacat pe mine de frica (la propriu si la figurat), azi am facut o imensa descoperire: in parcul Tineretului s-a refacut iluminatul nocturn. Dar nu asa cu trei becuri chioare. Nu, fratilor, e lumina „a giorno”, poti sa citesti ziarul si sa te uiti si la poze (si vorbesc de presa pe hartie, nu online). Becuri normale si lampi cu energie solara, ce-i acolo, te doare capul, am crezut ca am nimerit gresit. Daca tranteste rotofeiul primar de la „patru” si o pista de tartan, pentru alergatori, ca sa nu-mi mai fut gleznele si genunchii, promit sa dau acatiste pentru sanatatea domniei sale, in fiecare Dumnica dimineata.

„Ballade pour Adeline” si noi

Dupa cum, probabil banuiti, nu sunt vreun critic muzical. Asa ca va voi descrie intalnirea mea cu Richard Clayderman, asa cum ar fi vazut-o cei mai multi dintre voi. Apoi o sa intram la Claudia, sa vedem cum a fost de fapt. 😉

Reintalnirea mea cu “Sala Palatului” s-a produs dupa foarte mult timp. Mai précis, ultima oara am fost acolo, pe cand rula “Titanic-ul”. Numai ca atunci nu am obervat prea multe in jurul meu, din cauza ochilor inrositi de plans. Hai, sa nu-mi spuneti ca n-ati bocit cand s-a prapadit Di Caprio, ca ne certam. Am pisat ochii eu, un monument de nesimtire… Ma rog, sa revenim.

De data asta am putut sa observ cat de norocos sunt, ca m-am intors la dimensiunile pe care le aveam pe atunci. Cu greutatea mea de acum cativa ani, nu as fi avut loc in scaun. Care scaune erau fix cele pe care le lasera in sala tovarasii Bobu si Dinca, la ultima intrunire a CC al PCR. Adica vechi, fratilor.