Un taxi numit dorinta

Va era dor de Prietenul I.? Nu de alta, dar am una proaspata. Scurta, de tot, doar pentru buna dispozitie.

Saptamana trecuta, omul nostru se grabea tare de tot sa ajunga intr-un loc. Nu mai retin exact de ce, dar cred ca era vorba de ceva parte feminina care-l astepta nerabdatoare sa-l cunoasca mai bine si mai aproFUNDat. Na, treburi inCURcate, de holtei. 🙂 Si, vazand ca este in orescare intarziere, se urca in primul taxi ce-i apare in fata ochilor. „Hai prietene, da-i bataie, ca ma asteapta un loc cald si-o inima umeda” (sau invers).

Femeia la volan

Guest post by Ana R.

Ce e domnule cu femeile si sofatul? Ca nu mai pot cu asta. Peste tot vad comentarii legate de faptul ca femeile folosesc schimbatorul de viteze cam ca pe telul de batut ouale in bucatarie. Ca oglinzile masinii servesc exclusiv la corectarea rujului. Ca habar nu avem unde e roata de rezerva (daca era important poate stiam). Ca in vocabularul nostru nu exista jante, ci numai genti (eventual de piele si colorate). Ca nu stim sa parcam cu spatele si alte baliverne.

Nu stiu de ce, prezenta unui barbat in masina ne streseaza groaznic (strict legat de sofat).

Fazanul

Asta e chiar tare. Bine ca n-a mierlit-o nimeni si pot sa fac si eu putinel misto. Sa mor eu daca n-am avut un mic sentiment de mandrie, dupa ce m-am dumirit ca nu sunt victime. De ce? Pentru ca am tot condus si afara din tara asta. Iar la aia pe sosele vezi vulpi omorate, iepuri si arici. Numai la noi ma saturasem de maidanezii storciti pe asfalt sau cate o mata (matza, ca ma-ta se scrie cu cratima), care in loc sa ajunga pe intagram, trona facuta afis pe linia continua. Asa ca, nu mi-a venit sa cred cand am auzit ca era vorba de UN FAZAN care a provocat accidentul (bine in prima faza am crezut ca e vorba de vreun tip care traversase aiurea si il fac astia „fazan” la tv, da’ m-am lamurit eu repede).

Da, domnule, asa mai venim de acasa. Semn de civilizatie, nu gluma. Sa moara in chinuri nemtii cu auto-bahn-urile si vulpile lor moarte. Sa-si ia iepurii si sa ne lase. Sa-si bage aricii in…adica nu, ca-i doare.

Puterea obisnuintei

Blocul in care am copilarit, la Valcea, era cel mai tare din lume. Cel putin pentru mine si ceilalti douazeci-treizeci de copii care si-au inceput viata acolo. Trei scari, dispuse in forma de „U”, saizeci de apartamente si o gramada de copii lasati, liberi, la joaca. Vara, cel putin, cred ca erau zile in care ne strangeam peste treizeci. Voi aveti idee cum e sa spui un banc si sa rada peste treizeci de oameni? Pai iese lumea la geamuri sa vada ce s-a intamplat. Cred ca de acolo mi se trage ca pot sa vorbesc in public, fara emotii.

Evident ca la o asa densitate de populatie, nu au cum sa lipseasca povestile misto. Cele care ne fac sa radem si acum, cand ni le aducem aminte. Nu ai cum sa uiti ca o vara intreaga i-am scos siguranta de la panoul de pe scara, cel comun, aceluiasi individ.

Transport privat, in conditii de lux

Acum ceva vreme, in firma unde imi petrec cea mai mare parte din minunata mea viata, unul dintre directori suna la secretariat si spune scurt:

– Am nevoie sa ajunga o masina la X (si da numele unei societati cu care avem ceva relatii de afaceri).

Acu’ si exprimarea a fost destul de evaziva. Nu era foarte clar ce fel de masina trebuia trimisa. Asa ca, secretara suna la cei de la logistica si trimite un „papuc”. Din ala de marfa, fara banchete, fara nimic. Doar ca, de la societatea respectiva, trebuiau adusi doi oameni, un el si o ea. Nicidecum ceva marfa.

Prin urmare, jumatate de ora mai tarziu, cei doi oaspeti ajungeau la intalnirea de la noi din firma. De venit au venit repede, dar nu cred ca le-a prea convenit viteza cu care au fost adusi. Din cauza de echilibru precar. Meeting-ul a inceput intr-o atmosfera semi-tensionata. Astia doi se tot foiau, tot raspundeau in doi peri. Pana s-a sesizat directorul nostru si a intrebat:

– S-a intamplat ceva? Ca nu prea va vad in apele dumneavoastra.