Prosport suge

Daca de la Can-Can, Click, Libertatea si alte scursuri ale presei online romanesti nu am pretentii si ma pot astepta la orice, de la Gandul sau Prosport mai aveam oarece asteptari. Degeaba. Ambele s-au tabloidizat si mi-e sila sa mai accesez vreun link propus de ele. Dar, pentru ca sunt un bou, din cand in cand uit si mai cedez tentatiei cate unui titlu „incendiar”. Si bineinteles ca-mi iau o „mumu” de toata frumusetea.

De Steaua se va alege praful

Şi nu este vreo premoniţie bizară. Ci o certitudine.

Aveam nişte „inside informations”, de la întalnirea oierului (in ziua aia liberă) cu antrenorul şi câţiva jucatori. Dar, in fanatismul meu, am refuzat să cred ca sunt adevarate. Doar că, in zilele următoare, ziarele au inceput sa confirme tot ce auzisem eu. Si anume ca vita aia de Gigi n-are nicio treaba cu acest club. Lui Reghe i-a zis ca nu investeste nimic.

Primul zbor

N-am scris nimic azi, pentru ca si deoarece, diverse motive. Da’ tot pentru ca si deoarece imi sunteti dragi, va pun un post mai vechi. Hai ca nu l-oti fi citit toti.

 

Decembrie 2006. O zi urata si rece ca toate celealte, ce incep in Noiembrie si se mai termina in Mai. Aveam ceva treaba pe la birou si am ramas, dupa program (nu, nu cautam pornache). Si bine am facut. La un moment dat, incepe sa-mi licare o fereastra de mess.

Fußball nervt mich…by Ana R.

Pentru ca ne tot povesteste colegul de blog despre influenta fotbalului in viata lui si despre cum o ia razna cand pierde Steaua si are oaresce manifestari sociopate, imi da apa la moara in antipatia mea vesnica pentru fotbal. Sper sa nu ma dea afara de pe blog, dupa aceste marturisiri, iar daca o face macar stiu de la ce mi se trage.

Ma enerveaza rau de tot fotbalul si nu numai din considerente economice (cu banii investiti la nivel mondial in fotbal, am salva de la foamete vreo cinci tarisoare subdezvoltate), ci si pentru pierderea totala de vreme (in opinia mea, n-am dat cu parul) de a urmari un joculete cu 22 de tantalai care alearga ca bezmeticii dupa o minge.

Cand e sa se aleaga praful…

Cand Steaua joaca impotriva celor de la dinamo, intru pe modul de pilot automat. Cu o doua zile inainte si doua dupa (poate chiar trei, daca pierdem) nu mai conteaza nimic altceva in afara meciului asta. Ca sa nu mai zic, in cazul nefericit ca ne bat aia, ca nici nu-mi mai vine sa ies din casa. Pai la munca abia ma asteapta cativa „caini” sa ma ia la misto, iar mie imi vine doar sa le sparg capetele. Credeam ca sunt singurul dezaxat de felul asta, dar constat ca sunt destui in jurul meu. Asa ca inca nu ma ingijorez. Pai am eu un vecin, la blocul de peste drum, care umbla numai in halat (pe strada, gen) si vorbeste singur in engleza!!! Jur! De nu stiu cate ori am vrut sa-l filmez si mi-a fost rusine. Deci nu-mi fac probleme inca, se poate si mai rau.

Atat ii duce capul

Pen’ca multi o ardeti in deplasare zilele astea, ma mai aberez si eu pe un subiect drag mie, ca si asa nu are cine sa citeasca pe aici: sportul rege.

Hai sa ne intelegem, fotbalul a fost gandit, inca de la inceput, pentru a se adresa publicului. De-aia exista chestiile ale cu scaune (tribunele), sa vina niste unii acolo si sa incurajeze sau sa sufere pentru echipa lor. Sau, pur si simplu, de placere. Sa se uite. Chiar daca privesti un meci din fotoliu, de acasa, parcă e altceva cand vezi tribunele pline si se aud galeriile cantand. Prin urmare, as fi tentat sa zic ca publicul e aproape la fel de important ca actorii principali, jucătorii. Ca altfel nu se mai construiau arene cu zeci de mii de locuri, nu?

Ganduri de suporter

L.E. Tocmai am aflat ca liga a suspendat stadionul Stelei pentru urmatoarele doua etape. Aberatie mai mare ca asta nu cred ca exista. Cum mortii mamiticilor voastre sa interziceti publicul la un joc care pentru asta a fost inventat???!!! Si mai ales de ce??? Da’ nu mai bine obligati si echipa sa joace cu o minge de rugby? Asa, pentru ca puteti. Chiar nu va duce capul sa gasiti alte metode de a preîntîmpina (sau pedepsi) incidente de genul celor care se întâmplă pe toate stadioanele din lume?

Exista o vorba printre microbisti, cum ca „masina si nevasta le mai schimbi, dar echipa cu care tii, NICIODATA”! Si mi-am adus aminte de ea zilele astea, pe cand ma uitam la meciurile din semifinalele Uefa Champions League si am vazut feisbucul impanzit de suporteri romani ai echipelor care au mai ramas in competitie.

Game, set, meci

De când mă stiu, mi-a placut fotbalul. Si Steaua. Pe vremea „cealalta” aveam caiete in care imi notăm partidele, golurile, minutul si marcatorii, ascultând „fotbal minut cu minut”. Practic puteam sa-l recunosc pe Dumitru Pelican, fara sa-l fi intalnit vreodata, doar dupa voce. Cand l-am vazut pentru prima oară pe Ilie Dobre, in carne si oase, m-am cacat pe mine de râs. Compatibilitatea dintre vocea lui si fata de bidon turtit, era de suta la suta.
Dupa ce am ajuns in Bucuresti, aveam săptămâni cand vedeam si cate trei meciuri saptamanal, live pe stadion. Era pe vremea când FC National si Sportul Studențesc inca existau si jucau in prima liga.
Am mai stat o singura data in mijlocul suporterilor adversi. La finala Uefa Champions League din 2012, Bayern – Chelsea. Pentru ca s-a jucat la Munchen, va dati seama cu cine tinea tot stadionul. Numai eu am nimerit lângă fanii englezi. Dar atunci eram neutru si am savurat spectacolul.

Una storia italiana

Toamna 2008. Steaua urmeaza sa joace la Firenze, contra echipei Viola. Brusc mi-aduc aminte ca parintii prietenului I. sunt stabiliti la Bologna. Pai e o aruncatura de bat intre cele doua orase. Asa ca-i propun o excursie pe taramurile macaronarilor, avand ca scop principal meciul. Se accepta. Yes, o sa-l vad pe Mutu infruntand Steluta mea.

Excursia a pornit cu „dreptul” de la bun inceput. La modul ca n-am inteles niciodata de ce ne cumparasem bilete la wizz si pe pista ne astepta mandru un ditamai avionul, pe care scria mare „poste italiane”. Astia cred ca suntem colete sau care-i treaba? Am ras doar pana ne-au zis sa urcam la bord. A fost prima si ultima oara in viata mea cand am intrat intr-un avion, prin spate, pe sub coada, exact cum vedeti mai jos. Ne uitam unul la celalat si ne intrebam ce-i cu astia? Unde, si mai ales cu ce, ne duc? Deja aveam impresia ca, pitit pe undeva, rade de noi Aurel Vlaicu.