Pe vremea mea, ţiganii tot laşi erau…

… dar macar stiau sa scrie si sa citeasca.

Am avut si eu, in scoala, colegi tigani. Ori in clasa cu mine, ori pe la cate una paralela. Nu stiu care este explicatia, dar pe vremuri se descurcau si cu scrisul si cu cititul. Turca Paul il chema pe primul meu coleg de etnie romă, din clasele 1-4, n-am sa uit niciodata. Era un amarat care se târâia de la un an la altul. Dar pot sa va garantez ca nu era analfabet. Ca doar in fata mea il punea invatatoarea sa citeasca din abecedar sau sa scrie la tabla. Iar pe langa tiganul asta, despre care vreau sa va vorbesc, era academician cu siguranta.

Serios acum

M-am hotarat sa nu mai tac. Si nu de ieri, de azi. De mult. M-am hotarat sa nu mai stau, ca boul, si doar sa observ. Desi, atitudinea asta imi aduce, mereu si mereu, scandaluri cu „jumatatea”. Nevasta-mea imi reproseaza ca: „n-o sa schimb eu lumea” sau ca sunt „justitiarul p**ii” (ca s-o citez exact). Eu o inteleg, pentru ca ea ar duce greul, daca eu imi iau un par in cap sau daca mananc doua luni cu paiul. Dar, pe de alta parte, daca nimeni nu zice nimic, o sa fim „calariti” tot timpul de te miri cine. In tara asta poti sa mori pe strada, fara ca cineva miste un deget. Ba chiar, eventual, sa se uite in alta parte.

Eram la metrou, la Pipera, seara pe la 18.00. Plecam spre casa, pe vremea cand nu se construise si a doua poarta de intrare. Se statea la coada, mult din afara statiei de metrou, ca sa se ajunga la turnicheti. Deja bateam pasul pe loc, de vreo 10 minute, cand a aparut un grup de tigani. Vreo sase, mai precis.