Cine are iepure, are parte

V-am mai spus ca cei batrani din blocul in care am copilarit au fost productivi, nu gluma. A se citi ca eram multi copii, de varste apropiate. Ei bine, dupa ce s-au dus anii aia fara griji, cand ne peocupa doar cum sa ne petrecem timpul mai misto si ne intreceam in cretinisme, au inceput si chestiile mai serioase, gen examene. Intai cele de liceu apoi admiterile pe la facultati. Era ca dracu’ daca picai, ca incepeau mistourile si te faceai de un cacat celebru. Cata vreme a fost la nivel de liceu, lucrurile au mers struna. Toata lumea s-a descurcat si a ajuns prin locurile in care si-a dorit.

Treaba s-a imputit odata cu intrarea la facultate.

Arta negocierii

Unul dintre prietenii mei (par multi, dar nu e chiar asa) despre care am mai povestit pe aici, Valjean, ma suna intr-o zi, pe la ora cand imi faceam siesta.

-Cocos, zice, nu stii vreun service auto p-aici pe langa tine?

I-am recomandat sa-si scoata capul din fund si sa se uite fix in spatele lui, doar ca 50 de metri mai incolo. Era. L-a vazut. II zic sa se duca la ei cu incredere si sa le spuna ca l-a trimis „vecinul cu cainele”. Ca eu sunt in relatii bune cu ei si sigur, sigur ii vor lucra repede si bine. Si mai ales ieftin.

sursa foto

-Bine ma, asa fac. Hai ca las masina si urc la tine la o cafea.

Somnoroase pasarele, noapte buna

Ca tot m-am apucat de povesti din copilarie. Pe cand o scriam pe asta, mi-am mai adus aminte una. V-am spus ca eram multi in blocul in care am copilarit. Ei bine, avem si ceva fete pe acolo, o gramada. Chiar la mine pe scara, de o varsta cu mine si cu prietenul Valjean aveam o amica, Mihaela. Crescuseram impreuna, ne intelegeam bine. Parintii le cumparasera ei si sora-sii, pe post de animal de companie, niste canari. Doi la numar. Cred ca erau un el si o ea. Fratilor, erau mandria familiei pasaricile alea (canarii, nu fiicele). Facusera rost de o colivie uriasa (acum chiar stau sa ma intreb de unde, ca pe vremea cealalta era mai subtire cu pet-shop-urile) si pusesera micutii la cantat si inmultit.

Si ce fericire era in familie. Se auzeau ciripiturile din balcon, in jumate de cartier.

Puiul

Unul din prietenii alaturi de care am crescut s-a ales la un moment dat cu porecla ce avea sa-i ramana pe post de nume, toata viata. Stiti voi, genul ala de nickname, din cauza (sau datorita, naiba stie ce se potiveste) caruia lumea efectiv nici nu-ti stie numele adevarat. Iar pentru noi astia care ne mai prindeam si degetele in cate o carte, noul lui nume avea o conotatie si mai data dracului. Bref, nu stiu de unde si cum, dar omul s-a trezit ca toata lumea ii spune Valjean. Intre timp ar fi trebuit trecut si in buletin, pentru ca si in ziua de azi toata lumea il striga la fel.

Si ca sa se potriveasca mai bine cu noua si infricosatoarea lui porecla, prietena lui din acele timpuri imemoriale, a gasit de cuviinta sa-i faca un cadou cum nu se poate mai nimerit: un pui.