Viata continua (partea materială).

Continuarea articolului de ieri.

Ai lăsat plânsul în grija celor din jur. Pentru tine, de a doua zi, incepe „balul”. Alergătura dupa hartoage. Suntem in Romania, deci va puteti imagina ce înseamnă asta. Tot ceea ce scriu mai jos este menit sa-i ajute pe cei care se trezesc loviti de un eveniment asemănător.

Desi teoretic circumstantele nu mi-ar permite, voi folosi totusi expresia „am avut si noroc”. De ce zic asta? Pentru ca toata vara, al meu tată a avut ca principal obiectiv, sa-si termine locul de veci (să nu mă întrebați de ce. Asa a simțit el ca trebuie făcut. Şi eu mă întreb dacă nu cumva a știut că urmează să plece). Deshumari, înhumari, aprobări si para-aprobări. De tot ce înseamnă mormânt, se ocupase el. Nu stiu dacă realizati ce înseamnă asta si de ce pot afirma ca a fost si noroc. Cum ar fi fost sa am de alergat si dupa toate hârtiile astea? Continuă lectura

Viata continua (partea emotională).

Dupa ce ne nastem, singura certitudine pe care o avem in viata, este aceea ca vom muri. Cu toate acestea, crestem si ne dezvoltam, cu moartea, ca subiect tabu. Cu frică si superstitii inutile. O sa incerc sa sparg un pic aceste limite.

E o zi obisnuita, la birou. Se face ora 15.00 si te gândești cu groaza ca ai ramas fără tigari si ar cam trebui sa iesi sa infrunti gerul, ca sa linistesti pardalnica aia de lipsa de nicotina.

Iti suna telefonul. Vestea pe care o primesti, te lasa in stare de soc. Scuturi capul si te întrebi daca e o glumă proasta. Plânsul prelung de la celălalt capăt al firului, iti confirma ca nu este. Socul este infernal pentru ca ABSOLUT nimic nu anunta asta. E pur si simplu ca un trăznet. Tatăl meu a murit râzând, la masă. Intr-un minut. Continuă lectura