Tot intr-o zi din asta de primavara, care intarzie sa apara, eram la alergat in parc. Era seara, se intunecase deja si o ceata ca la balamuc. Din aia laptoasa de nu vezi la doi metri in fata. Acu’, asta nu ar fi fost o mare problema, dar multumita lui nen-tu’ Piedone, in jumatate de parc iluminatul public este sublim. In sensul ca lipseste cu desavarsire.
De felul meu nu sunt foarte cacacios, adica nu mi-e frica si de umbra mea. Da’ ma simt eu mai in largul meu cand e lumina in jur. Cand te poti uita in ochii adversarului. Daca iei una in falca, macar s-o iei de la unul pe care il vezi, nu doar il simti tu prin preajma. Ca sa intelegeti, cand am citit “Shining”, stateam intr-un camin studentesc unde noaptea stiai pe unde s-o iei, doar daca fusesei as in copilarie la concursurile de orientare turistica. Tin minte ca n-am mai mers la buda noaptea, cat timp a durat lectura si inca vreo saptamana dupa aia. Continuă lectura
mihai vasilescu blog 