Degetul lu’ Udrea

Nu, nu este Zâna Degeţica. A fost. S-au dus vremurile când scutura uşor din bagheta fermecată şi începeau să curgă bani din dungile desenate pe asfalt. Cum tot doar de tristă amintire au rămas şi extravaganţele din fruntea Ministerului Turismului. Cand, la fel, flutura din bagheţică şi zburau aproape un milion de euro pentru o siglă, a României, pe care o putea desena orice copil cu o brumă de talent. Au trecut. Şi astea şi toate celelate. Acum mai are doar un deget. Şi un gest. Este tot ce i-a mai ramas după ce s-au cam pişat pe ea.

Arătătorul ei dus către nas este strigătul mut de disperare.

Este ultima ameninţare care i-a mai rămas în repertoriu.

Este copilul pe care îl lăsai pe tuşa la fotbal, uitând că e mingea lui. O lua în braţe şi decreta: dacă nu joc, o iau şi mă duc acasă.

Este şobolanul încercuit şi încolţit, care sare să te muşte de coaie, într-o ultima încercare disperată de a scăpa.

Dar cel mai şi cel mai important este că degetul lui Nuţi reprezintă speranţa mea că se poate. Că într-o zi, care pare surprinzător de aproape, îi vom vedea pe toţi jegoşii ăştia în puşcărie.

Iar acum, aş vrea să le arăt că am şi eu deget:

P.S. Staţi aşa că eu am povestit ca şi cum toată lumea ştie despre ce este vorba. Am uitat complet că mulţi nu sunteţi în ţară şi probabil aveţi cu totul alte griji decât cele privitoare la ultimile noutăţi de pe plaiurile mioritice. Ca să înţelegeţi aveţi ştirea aici. De la minutul 2.00 vedeţi şi gestul cu pricina.

Surse foto 1 şi  foto 2.