N-am scris nimic azi, pentru ca si deoarece, diverse motive. Da’ tot pentru ca si deoarece imi sunteti dragi, va pun un post mai vechi. Hai ca nu l-oti fi citit toti.
Decembrie 2006. O zi urata si rece ca toate celealte, ce incep in Noiembrie si se mai termina in Mai. Aveam ceva treaba pe la birou si am ramas, dupa program (nu, nu cautam pornache). Si bine am facut. La un moment dat, incepe sa-mi licare o fereastra de mess. Al meu sef, taman imi scria ceva. Cum se afla prin cele strainataturi haine, am zis sa vad despre ce-i vorba, ca poate o fi ceva important. Era. Mai important de atat, nu s-ar fi putut, cel putin in acceptiunea mea. Mesajul suna cam asa: “ce-ai zice daca ti-as spune ca am doua bilete in plus, la meciul de maine” ?
“Meciul de maine”, insemna meciul Stelei de la Lyon, unde al meu boss se afla, in calitate de invitat al unei companii, ce cu onor sponsorizeaza competitia numita “Champions League”.
M-am uitat la ceas, m-am uitat din nou la mesaj, am scuturat din cap si am raspuns ceva de genul “cred ca biletele de avion, costa o avere, de pe o zi pe alta”. Cu o mana scriam asta si cu cealalta, deja deschideam site-ul unei companii low-cost. Surprinzator, dar preturile erau rezonabile. Asa, ca pentru last minute.
“Iei doua bilete, unul pentru tine si altul pentru D. (fostul nostru sales director)”, zice bossul. “Si maine va prezentati la Lyon, la meci”. Zis si facut. Am inhatat doua bilete de avion, pentru a doua zi.
Numai ca, dupa euforia bucuriei ca o sa-i vad pe “baietii mei” la lucru, a inceput chinul. Era primul meu zbor (asta, daca nu se pune si cand am cazut dintr-un mar, prin clasa a patra). N-am dormit nici un minut in noaptea aia. Cat am incercat, cat m-am perpelit, cate oi am numarat (ca tot vorbeam de meciul Stelei), somnul nu venea si pace.
Toate povestile alea cu “avionul, cel mai sigur mijloc de transport”, mi se pareau vrajeli ordinare. “Bah, daca pica ala cu mine, maine”, era singurul gand care-mi bantuia creierul. Ca sa fie si mai clar ce traiam, m-am apucat sa-i spun “jumatatii” mele, unde aveam dositi bani. Rezerva mea pentru “zile negre”. Da, oameni buni, tampit, dar daca eu credeam ca mi-a sosit ceasul ? Bine, cand m-am intors, mi-a iesit pe nas.
Dimineata m-a prins sleit total de puteri. M-am tarat spre birou cu cele mai sumbre ganduri prin tartacuta. Misto era si ca afara era o ceata din aia laptoasa, generatoare de ganduri optimiste, cand te pregatesti de decolare.
La firma, urma sa ma intalnesc cu D. si pe la ora 12.00 s-o taiem spre aeroport. Numai ca pe la ora unspe, omul a disparut din peisaj si nu-l mai gaseam nicaieri. Pe la si jumatate, usor m-am panicat si l-am sunat pe mobil. Nu raspundea. Prost moment isi alesese de glume cu mine, care aveam psihicul unei mate, ce tocmai zarise noul dobermann al familiei.
Intr-un final l-am gasit. Colegul meu tragea sa moara, intins in masina, prada celei mai nasoale crize de bila din viata lui. Se suise la volan, sa plece spre un spital, dar era atat de “terminat”, ca mai putea doar sa zaca pe una din banchete. La spital a si ajuns, cu alt coleg de-ai mei. Nici gand sa mai plece cu mine la meci.
Fratilor, omului ala ii era groaznic de rau si in mintea mea inflorise, in toata splendoarea lui, un singur gand: asa mi-a fost scris, sa plec singur, ca sa mor doar eu. Va jur ca imi imaginam titlurile de a doua zi din presa “Salvat de o criza de bila”, “Unul moare si celalat traieste” sau “Friptura de porc, cu sos, m-a salvat de la moarte”. Am fost absolut convins ca, ce se intampla, e semn ca nu mai trebuie sa plec. De fapt, chiar am fost la un pas s-o fac. Nu pot sa va reproduc ce m-a convins sa iau drumul aeroportului. Si anume niste expresii, nu tocmai ortodoxe, ale Big Boss-ului (ceva cu mama, dat afara de la munca si inca niste chestii dragute).
La aeroport, toate erau bune. Teren plat fiind, ceata era olecuta mai deasa ca in oras. Oscilam, de voie, intre doua ganduri: sa ma sinucid (ca sa mearga mai repede treaba) sau sa-mi dau demisia si sa fug unde-oi vedea cu ochii. M-am mai intremat, cand au inceput sa se afiseze cursele amanate din cauza cetii. Respectiv, toate. Una dupa alta erau “postponed”. Pai da, asa mai zic si eu. Doar nu putea sa-mi reprosese mie nimeni, ca nu s-a mai zburat. Hihihi, deja jubilam.
Cursa mea a fost singura care a plecat in dupa-amiaza aia. Singura! Cand a anutat aia prin statie “pasagerii cursei X, pentru Lyon, sa se prezinte la poarta de imbarcare”, cu coada ochiului mi s-a parut c-o zaresc pe bunica-mea, care imi face cu mana. Bunica-mea ne-a parasit de vreo 15 ani asa.
Ce sa va mai spun? Ca nu ajuta deloc la psihic, ca in cursul decolarii sa ai fix langa tine o matroana din Rusia care isi face de patrusopt de ori semnul crucii si scoate sunete ininteligibile? Ca ii aveam pe doi in spate, care vorbeau de sansele de supravietuire daca pici in apa, spre deosebire de aterizarea fortata in munti ? Ca m-am intrebat de vreo patrusute de ori “ce mortii ma-sii caut eu aici”? Ca inainte de aterizarea la Lyon, a facut avionul o volta, de s-au deschis cutiile alea cu bagaje de deasupra ? Nu va mai zic, ca sa nu credeti ca sunt eu rau intentionat.
Steaua a facut egal, dupa ce a condus. Practic vorbind, sansele sa mor au fost mai mari la stadion, pentru sunetele pe care le-am scos cand a marcat Dica.
La voi cum a fost primul zbor ? Ceva peripetii ?
mihai vasilescu blog 
Mie nu mi-a fost frica. Am observat totusi, ca in preajma unui zbor al meu sau al sotiei, nu ma mai putem uita la „Air crash investigations”.
Recunosc ca strang putin din cur daca bate vantul la aterizare. Decolarea este 100% adrenalina, nu mi-a dat niciodata emotii.
Nu aplaud.
@George, futu-i, am uitat sa zic si de apaluze. Nu mai aplaud nici eu. Atunci m-am ridicat in picioare si aplaudam ca la meci. Mai aveam un pic si chiuiam. De bucurie ca simt din nou pamantul.
Doamne, as da orice sa am inregistrarea cu tine stand in picioare si aplaudand cu zambetul pe buze.
@George, si euuuuu
Bine macar ca nu ai stat langa un chinez cu gaze la stomac cum am patit eu… si evident nu puteam nici sa deschid geamul, nici sa cobor la prima!
@JT, cu gaze la stomac insemnand ?
Poate nu stiai, dar omul incerca doar sa fie politicos. Ce auzeai/miroseai tu, era semnul lui de apreciere pentru mancarea servita in avion.
Tu ai fost cuminte…. langa mine a trebuit sa stea mecanicul de bord, cred ca se citea pe fata mea ca atacul de panica imi era prieten…
Hai ca m-ai facut sa rad!…Imi amintesc perfect situatia, si fatza ta!….eu ce sa zic..prima data am zburat la 14 ani…pana in Ceylon – azi Sri Lanka….nu am avut nici cea mai mica senzatie in afara de cea de placere si bucurie ca o sa vad ceva frumos!….si exact asta simt si acum la 55 de anisori….nu am nici cea mai mica teama sau emotie…gandeste-te ca numai anul trecut am facut 6 drumuri cu avionul…doua dintre ele singura….
@angela, ultima oara cand am zburat eram atat de obosit, incat am adormit inainte sa decoleze si nici macar nu stiu cand s-a intamplat asta. Dormeam bine de tot.
La primul meu zbor inca se fuma in avioane. Doar in Europa. Aveam 17 ani si zburam cu frati-miu in State. Pana la Frankfurt am rupt scrumiera in doua. Pacat ca era mica. Dar nu conta. Senzatia sa fumezi o tigara la 10.000 de metri este incredibila. Pana au venit cu bauturile si fumatul nu mai era asa de interesant.
Partea interesanta a fost la intoarcere, cand prietenul la care statusem ne-a intrebat daca ne-ar placea sa mergem la business class. Si doar nu era sa ii refuz omului placerea de ne arata cum se face. Zis si facut. Am asteptat la un bar sa se apropie ora de imbarcare, si cand mai era ft putin pana la decolare ne-am facut si noi aparitia impacientati ca pierdem avionul. Fatuca de la check in ne-a spus calma ca am cam intarziat si ca nu mai au locuri la economy ca s-au dat, bla, bla. Atat astepta prietenul sa auda. A inceput show-ul ca nu putem pierde avionul, ca am platit, a pierdem legatura in Europa si intr-un final fatuca spasita i-a spus ca nu mai are locuri decat la business class daca dorim. Intre timp noi faceam fete, fete pe acolo sa facem mai dramatica scena. Ni se rupea noua ca nu mai plecam. Prietenul s-a intors la noi cu o fata serioasa si ne-a intrebat: „Ba nu mai au decat la business class, vreti asa?” Acum ce sa spunem, nu vroiam sa o suparam mai mult pe domnisoara, si am acceptat.
Nu va pot descrie ce razgaiala a fost acolo, unde te primeau cu sampanie, aveau meniu, macarea putea sa fie vegetariana sau carne etc. Si fazele din Seinfield cand zbura la business class si se uita cu dispret la cei de la economy sunt reale! Nu ne ajungea nimeni la nas. Pacat ca nu se fuma, dar nu mai conteaza ca ne-am scos parleala de la Frankfurt spre Bucuresti.
@JB, tareeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee !!!
@JB, prietenul JT trebuie sa se simta amenintat.
Asteptam posturi noi despre peripetii de prin avioane sau aeroporturi. Mai am o multime de povesti. Pacat ca nu le am asa de bine cu scrisul. Cel mai bine ar fi sa iti spun tie povestea si sa lasi tu comentariu. Ar fi mai funny.
@JB, te astept cu o poveste cand vrei tu. O public in secunda doi. Deci, baga!
Primul zbor a fost si cel mai agitat. Trei sferturi din drum s-a zburat cu semnul pentru centurile de siguranta aprins.
Culmea este ca nu mi-a fost frica inainte deloc… dar la cat ne-a „zguduit” in timpul zborului am ramas marcat.
Toate zborurile urmatoare au fost linistite… dar eu fiind „marcat” de primul zbor nu pot niciodata sa ma relaxez.
Pingback: S.O.S. | mihai vasilescu's blog