Minutul ala, in care inima-ti sta in loc…

Primavara, 29 Aprilie 2010. Parea o zi de Joi, la fel de banala, ca oricare alta. Sa fi ajuns ceasul pe la orele pranzului. Imi suna telefonul. Fiica-mea. Raspund:

– Ce faci printeso?

Printesa imi raspunde, dar nu inteleg nimic. Ras nervos, amestecat cu plans. Incerc sa ma concentrez la ce spune, dar nu reusesc. Deslusesc cuvintele „accident, masina…” si pulsul imi sare instant la 220. Ori creierul meu refuza sa priceapa, ori chiar nu inteleg ce spune. Neintelesul calambur ia sfarsit, in momentul in care aud o voce clara la telefon:

– Buna ziua, sunt asistenta pe ambulanta BGS, fiica dumneavoastra a suferit un accident, in zona „Budapesta”…

Urmatoarele cuvinte le-am auzit, cand deja ma pravaleam pe scari, spre masina. Peste fiica-mea, daduse o masina, pe trecerea de pietoni, cand se ducea la scoala.

Nu stiu care dintre voi ati trait asa ceva. Nu va doresc sub nici un chip. Nu stiu cat am facut pana la locul accidentului. Tot ce stiu este ca nu am respectat nicio regula de circulatie. Si tot mi s-au parut cele mai lungi si terifiante momente din viata mea. Ceva absolut hidos. Ti se pare ca totul se misca in reluare. Ca timpul se scurge si tu nu mai reusesti sa ajungi niciodata. Te uiti prin parbriz si nu vezi nimic. Nevasta-mea incearca sa spuna ceva, dar cuvintele mi se izbesc de urechi, aluneca si se pravalesc pe jos, fara ca eu sa ma aplec sa le culeg. Nu pot sa aud sau sa inteleg nimic. Si timpul se scuge…la fel de ingrozitor.

Usor, usor, incerci sa-ti revii, sa te redresezi un pic. Le pui cap la cap. Daca a sunat ea si a reusit sa vorbeasca, inseamna ca nu e asa de grav. Apoi iti aduci aminte ca s-a pomenit ceva de o trecere de pietoni. Atunci cochetezi pentru prima oara cu gandul la crima. Iti spui ca primul lucru pe care-l faci cand ajungi, e sa-l omori pe ala. Si gandul ca o sa-i storcesti creierii pe asfalt, te mai invioreaza.

Ajung la locul accidentului. Pe fiica-mea deja o transportasera la spital. Jos palaria pentru cei de la BGS. Unde-i nenorocitul sa-i rup capatana? Il vad. Poftim de pocneste un nene pe la 60 de ani, care sta in fund pe bordura si plange de se rupe camasa pe el. Mi s-a dus dracului toata pofta de omucidere. L-am ascultat cand vorbea cu “militianul”. Era la primul lui incident rutier, dupa nu stiu cati zeci de ani de condus. L-am lasat in plata domnului.

Mi-au zis “organele” (nu ale mele, ale legii) s-o tai spre spital, ca vin ei dupa mine acolo. Inainte sa plec, m-a batut pe umar un tip. Mi-a spus ca a asistat la tot incidentul si mi-a lasat numarul lui de telefon.

La spital (Marie Curie) am aflat ca este o fractura de glezna. Dubla. Si am vazut cum arata strigatul mut de ajutor, in ochii unui copil intins pe o targa, care nu intelege ce i se intampla. De ce plecase spre scoala, iar acum este plimbata pe la diverse cabinete si aparate?

Pot sa numar pe degetele de la o mana, de cate ori am plans in viata asta. Atunci a fost una dintre dati. Am iesit pe treptele spitalului, mi-am aprins o tigara si am plans. Barbateste. Adica l-am injurat, printre lacrimi, pe un mare paznic care venise sa-mi spuna ca nu se fumeaza acolo. De data aia, s-a fumat.

Si a inceput cosmarul. Lupta cu sistemul medical romanesc. Sa nu ma intelegeti gresit. Nu am nimic sa le reprosez celor doi medici care s-au ocupat de ea. Unul dintre ei, cel care a si operat-o este o somitate mondiala, profesor doctor Gheorghe Burnei. Sa-i dea Dumnezeu sanatate lui Gabi, cumnatu-meu, ca daca nu era el sa intervina unde “trebuia”, o operam eu pe-o bancuta din fata spitalului. Ma refer la sistem in sine. Dupa ce s-a constatat ca nu reusesc sa-i puna piciorul cum trebuie la loc, doar cu ghips, s-a dat verdictul: trebuie operata.

Si din momentul ala, au inceput sa sara banii din buzunarul meu, cam cum sar floricelele in cuptorul cu microunde. Orice, dar absolut orice trebuie platit sau spaguit. Platit, insemna ca te duceai sa cumperi de la tifon, la antibiotice. Nu aveau absolut nimic. Ba nu, mint. Tifonul era al lor. Pe mine m-au pus sa cumpar unul special, care nu se lipea, dupa ce mi s-a facut rau cand am asistat la primul pansat. Cand tifonul ala ordinar a trebuit dezlipit de pe cusatura.

Spaguit mai trebuie sa explic ce inseamna? De la femeia de serviciu la asistenta sefa. Toti voiau bani. Daca nu le dadeai, practic nu existai. Ah, il uitasem pe portarul din hol. Pai credeti ca te lasa sa intri asa cum voiai tu? Banii actionau ca o bagheta magica. Nimic nu mai era “nu se poate”. Ba se putea. Si inca atunci, pe loc.

Tin minte ca iesise din operatie si am fost avertizat ca o sa aiba senzatii de voma. Stateam cu ea la “terapie intensiva”, cand s-a trezit. Imediat a inceput sa se planga ca-I este rau. M-am dus peste asistente, care stateau la o sueta. Patru erau. Le-am zis ca fiica-mea se plange ca-i e rau si ca-I vine sa vomite. Raspunsul a fost: “las’ca-I trece”. Insotit si de zambete ironice. Nici acum nu-mi explic cum m-am putut abtine. Pe cuvant. La halul de surescitare in care eram, cred ca a lipsit un varf de ac atunci. Sunt convins ca, daca ar fi exista doua replici de genul ala, ce faceam eu in salonul ala de reanimare, nu mai facuse nimeni.

Am facut un efort urias de gandire si in loc sa le zic ce cred eu despre ele si ascendentii lor directi, le-am dat niste bani. A stat una langa ea, pana au mutat-o din nou in rezerva (da, fusese la o oferta de nerefuzat, rezerva, adevarata promotie).

Nu mai insist. Pot sa fac trei posturi cu ce am patit, am auzit si am vazut in spitalul ala. Dar, probabil, fiecare dintre voi ati trecut prin ceva asemanator.

De ce am scris asta acum? Din mai multe motive. In primul rand am citit o poveste asemanatoare la Cabral. Dar atat de asemanatoare, ca mi-a starnit flash-uri. Tot fetita, tot pe trecerea de pietoni, tot Logan. Mai aveam sa aflu doar ce varsta avea soferul. Doi, ca sa va pun in garda, stiu ca toti gandim ca noua nu ni se poate intampla. Ba se poate, si cand vine, te ia complet prin surprindere. Ideal ar fi sa nu lasam niciodata garda jos.

Si, trei, cel mai important. Va pomeneam mai sus ca a existat un martor al intregii tarasenii. Cand m-am mai linistit si am vorbit cu omul, mi-a explicat ca fiica-mea nu s-a asigurat nicio secunda. Stia si vedea ca acolo e trecere de pietoni, s-a dus pe ea ca vantul. Desigur, in fata politiei nu conteaza. Si multi dintre voi vor spune: “nu conteaza, daca e trecere de pietoni, trebuia sa aiba prioritate”. La ce-ti folseste dreptatea in cazul asta? Nu mai bine, te asiguri si nu mai zaci prin spitale. Si asta e cazul fericit in care pana la urma totul s-a terminat cu bine. In afara de o cicatrice, Corina nu mai are nimic. Dar daca se intampla mai rau? Cu ce ma incalzea pe mine?

Pe voi cu ce va incalzeste dreptatea, care nu mai foloseste la nimic?

Pozele sunt facute la doua sau trei zile dupa operatie. O imagine face cat o mie de cuvinte. Eu v-am pus doua.