de sfarsit de zi

Nu mai stiu in ce clasa eram. Oricum, la liceu. Venisem in Bucuresti, in excursie (am mai zis ca sunt din Valcea). N-as fi mers in excursia asta, da’ aveam o colega care-mi placea mult. Ea mergea. Deci, hop si eu. Bine, eram pustani si erau alte vremuri, nu va ganditi la prostii. 😉 Pur si simplu voiam sa miros aerul din preajma ei. Si sa tatonez terenul. Poate, poate s-o lasa c-un plimbat sub clar de luna, la intoarcerea in Valcea. Nu s-a lasat. L Da’ eu aveam sa aflu asta putin mai incolo. Mai precis in a doua zi a excursiei. In prima zi toate au fost bune si frumoase. Adica eu si colega cu pricina ne-am vazut fiecare de treaba lui. Cre’ca nu gaseam momentul prielnic de atac, sau ceva (nu pot sa zic ca eram tantalau, ca ma fac naiba de ras). Da’ nu-i nimic, mai aveam inca doua zile din excursie. Timp cacalau.

Asa ca, de-a doua zi am hotarat sa incep „atacul”. Subtil. Si pe toate planurile. La ora aia nu auzisem de Sun Tzu (da, stiu ca cititorii mei sunt mai destepti ca mine, dar preventiv asa: Sun Tzu a fost un general chinez, autorul lucrării „Arta războiului„). Dar cred ca asta, generalu’ chinez, era mic copil pe langa mine. Eram in parcare la Hotel Astoria (cred ca plecam la Antipa JJJ) si desfasuram toata „artileria grea”: carat de geanta (la ce dracu’ ii trebuia ca sa mearga la muzeu ???), misto-uri grosolane la adesa celorlati pretendenti concurenti, dat geaca jos sa se vada tricoul al nou cumparat fix pentru excursia asta… Ce sa mai vorbim, ati inteles cam care era tabloul „campului de lupta”.

Cand s-a auzit de undeva „baaa, a zis soferul sa urcam ca plecam”, m-am indreptat hotarat spre „aleasa”, fiind decis sa-i propun sa stam unul langa altul in autocar. Acu’ poate vi se pare desuet, dar la ora aia treaba asta facea cam cat o juma’ de cerere in casatorie. Am ajuns in fata ei si inima-mi batea ca dracu’. Eram decis deja, sa aman propunerea pentru intoarcerea de la muzeu. Mi-a scurtat ea zbuciumul. S-a uitat la mine si ochii i s-au luminat (ufff, am rasuflat usurat, hai ca e de bine). „Auzi? zice (ce-i drept, buna intrebarea, pentru ca imi simteam timpanele bubuind) vezi ca ai un muc pe obraz”! Mai are rost sa spun mai departe ? Da, chiar aveam un muc pe obraz. Iar amintirile mele, legate de colega respectiva, se impart in doua categorii „inainte” si „dupa” muc.